“Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă”. Azi, ea poartă numele lui Octavian Paler

„Dacă vor exista în România conștiințe care nu se vor vinde, atunci e de sperat!” – perora cel plecat în anul aderării României la Uniunea Europeană, Octavian Paler.

Articol editat de Anca Bălălău, 7 mai 2026, 19:37 / actualizat: 8 mai 2026, 8:42

Scriitorul și publicistul Octavian Paler s-a născut într-o zi de 2 iulie 1926, cu 2 ani înaintea radioului românesc, în localitatea Lisa, județul Făgăraș, actualmente județul Brașov, la 8 ani după realizarea României Mari și a plecat în Cer pe 7 mai 2007, acum 19 ani.

A fost, între anii 1949 și 1961, redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Română. În anul 1964 a fost, timp de trei luni, corespondent Agerpres la Roma.

Despre prima lună de lucru la Radio, Paler rememora, peste ani:
„În ziua în care am încasat prima leafă la Radio, în aprilie 1949, m-am suit într-un taxi și l-am rugat pe șofer să mă ducă la Capșa. Acolo, i-am cerut să mă aștepte în fața restaurantului, asigurându-l că-i va fi plătită așteptarea, iar eu am intrat la Capșa (pentru prima oară!), m-am așezat la masă și am comandat un prânz din care n-a lipsit nimic pentru a mă simți un burghez respectabil. Până atunci, nu mâncasem niciodată servit de un chelner stilat, care-și ducea mâna la spate când turna în pahar. La sfârșit, după ce am plătit, m-am suit în taxiul care mă aștepta și i-am zis șoferului să mă ducă pe strada Tufelor. (…) În clipa în care am coborât din taxi, toate gâștele și rațele de pe strada Tufelor au intrat în panică, iar vecinii au ieșit pe la porți.”

Paler locuia, în acei ani, cu chirie, în cartierul Ferentari, la capătul lumii, dincolo de bariera Bacchus, pe strada Tufelor, unde nu exista electricitate și nici apă curentă și unde, în anii 1949 -1950 încă se citea la lampa cu gaz.

În anul 1958 debutează publicistic cu versuri apărute în revista „Luceafărul”.

Între anii 1965–1968 a fost director general al Televiziunii Române, iar în perioada 1968-1970 a fost director general adjunct al Radiodifuziunii.

A debutat editorial în anul 1970, cu volumul de poezii „Umbra cuvintelor”.

Un fapt demn de remarcat este că, până în anul 1975, când a descoperit că are ulcer şi a trebuit să se lase de fumat, a scris numai de mână, abia apoi a început să folosească maşina de scris, iar mai târziu, în anii computerului, nu a putut să se folosească de acesta, fiindcă nu avea „ţăcănitul” maşinii de scris, care îi dădea inspiraţie.

În anul 1983, încep persecuţiile la adresa sa, este pensionat medical, Securitatea stabilindu-i domiciliu forţat şi interzicerea unor activităţi în lumea culturală, datorită viziunilor sale pro-occidentale și a criticilor la adresa PCR și a lui Nicolae Ceaușescu.

Însă Sistemul a dorit să-l atragă de partea sa, făcându-i mai multe oferte: în anul 1985, i-a fost propus postul de director al Teatrului Nottara, însă refuzul său a făcut referire la nepriceperea faţă de teatru, apoi i s-a propus postul de redactor şef la revista „Magazin“, iar răspunsul său a fost că nu are pregătire ştiinţifică şi în fine, i s-a propus să stea acasă, ceea ce a şi făcut, până în zilelele căderii regimului comunist.

Prin activităţile de scriitor, jurnalist, editorialist și om politic, a rămas în istoria culturii române, ca o mare personalitate pasionată de mitologie, întotdeauna dureros de sincer şi-a pus pe hărtie părerile pănă în preziua morţii sale.

Devenise, după cum se definea, „un lup singuratic” care nu se mai regăsea in reperele şi valorile societăţii actuale.

“Noi astăzi suntem o ţară de oameni singuri. Atât de singuri, încât nici nefericiţii nu sunt solidari între ei. Numai o mare nenorocire ne poate arăta cât de mărunte sunt nemulţumirile “insuportabile”, conchidea scriitorul în ale cărui cărţi regăsim împletite eseuri pe teme filosofice cu fragmente de automărturie, intelectualul care nu a avut o aşa-zisă viaţă dublă, fiindcă Octavian Paler nu a disimulat şi nici nu a incercat să-şi „cosmetizeze” trăirile puse pe hărtie.

Fiul lui Alexandru și al Anei, Paler a urmat școala primară în satul natal, în anul 1937, după care a fost admis bursier la Colegiul „Spiru Haret” din București. În vara anului 1944, cu o saptămână înaintea încheierii cursurilor clasei a VII-a de liceu, a avut o altercație cu George Șerban, directorul școlii, care era chiar unchiul său (fratele mamei), și a fost obligat să părăsească școala, mutându-se la Liceul „Radu Negru” din Făgăraș pentru a urma, în anul școlar 1944-1945, ultima clasă de liceu, clasa a VIII-a, secția literară. Aici s-a remarcat, mai ales la obiectele filosofie, latină, elină.

A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie și simultan și pe cele ale Facultății de Drept din București.
După evenimentele din decembrie ’89, a fondat împreună cu Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu ș.a. Grupul de Dialog Social, care se evidențiază prin pozițiile sale anti-comuniste.

Devine, pe rând, director onorific și editorialist al ziarului România liberă, apoi editorialist la Cotidianul și Ziua. Rămâne un jurnalist și comentator apreciat. Participă la talk-show-ri, pe teme de politică, de moralitate etc, la diferite posturi de televiziune. În ultimii ani de viață, devine un critic acerb al clasei politice românești. A realizat un film de televiziune dedicat satului natal, Lisa.

Gândindu-mă la crezul său, îmi arog dreptul de a mărturisi celor interesați despre personalitatea sa. Desigur, nu este cunoscut și plăcut tuturor, dar așa-zisul subiectivism gazetăresc al meu este susținut și de ceea ce mărturisea:
„ Una din prejudecăţile lumii noastre este de a pune eticheta, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat. (…) Am priceput că există atâta nedreptate pe lumea asta, încât cineva însetat de dreptate va avea totdeauna ceva de făcut. Niciodată nu va ajunge la capătul pasiunii sale. Niciodată nu-şi va epuiza şansele. Va eşua, dar o va putea lua de la capăt, chiar dacă nu va lăsa în urma lui nici o dâră de dreptate, ci numai una de sânge.”

Octavian Paler a fost şi rămâne un reper al intelectualităţii româneşti a cărui sinceritate a şocat, a supărat, dar a rămas în operele sale urmaşilor săi din limba şi literatura română.

„Moartea pune punct şi iubirilor, şi luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit sau cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit şi n-a luptat destul, sau că a trăit ca un şarpe singur, care nu şi-a găsit alt şarpe cu care să se iubească sau să se lupte”… şi moartea a venit, acum 19 ani pe 7 mai 2007, la Octavian Paler care avea 80 de ani.

A plecat, în veşnicie , în urma unui stop cardio-respirator şi îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Sfânta Vineri.

“Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă”. Azi, ea poartă numele lui Octavian Paler.

Urmărește-ne și pe Google News