George Actorul George Constantin, care a înregistrat peste 500 de piese laTeatru Radiofonic, un record încă neegalat, împlinea 93 de ani!

George Constantin a înregistrat peste 500 de piese laTeatru Radiofonic, un record încă neegalat, împlinea 93 de ani!

Articol editat de Anca Bălălău, 6 mai 2026, 18:58

George Constantin, născut într-o zi de 3 mai a anului 1933 în Bucureşti şi distribuit pe scena eternității pe 30 aprilie 1994 și face parte din elita culturală românească printre cei care au găsit puterea, în vremuri de tristă amintire, să fie lângă poporul român, oameni care de la microfonul Radio România au emoționat și educat generații prin teatrul radiofonic.

George Constantin s-a născut într-o familie de oameni simpli, părinţii săi fiind Tănase, șofer la Fabrica de Țigarete, iar mama, Elena, casnică. A locuit, într-o casă „de serviciu”, din cartierul Regie al Bucureștiului, alături de părinţi şi de sora sa, Maria.

A urmat moartea timpurie a tatălui său, mutarea familiei în Cartierul Ghencea, apoi spaima bombardamentelor din aprilie 1944, foametea şi sărăcia acelor ani.

În anul 1943, George avusese prima întâlnire cu teatrul, la Cinematograful „Muncă și Lumină” din cartierul Uranus, care avea să devină una dintre sălile Teatrului Armatei.

La vârsta de 15 ani, se înscrie la o școală profesională de pe lângă Întreprinderea de Construcții de Avioane (ICAR) din București, la specializarea „ajustaj”.

În anul 1949, profesoara Ella Butffy, de la fostul „Pension Elena Doamna”, a venit aici pentru a descoperi tinere talente pentru o trupă de teatru de amatori.

George Constantin avea să impresioneze în rolul lui Tipătescu din „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale, iar acest debut avea să-l inspire pentru o viitoare carieră artistică.

După o încercare eşuată în anul 1951, în anul următor este admis la Institutul de Teatru şi Film, la clasa maestrului Nicolae Bălțățeanu, asistenți fiind Ion Cojar și Vlad Mugur.

Regretatul regizor Vlad Mugur:
„L-am văzut prima oară la examenul de admitere, după ce căzuse de trei ori, iar eu, care aveam o calitate, pe lângă alte defecte, adică intuiam talentele, am descoperit la băiatul acela slab şi deşălat, cu mişcări incoerente, o privire care râdea.Când am ieşit din sală, i-am spus Aurei Buzescu şi lui Mony Ghelerter «acesta trebuie să treacă», şi aşa s-a trezit George în anul I, la clasa lui Nicolae Bălţăţeanu – un mare profesor. La repetiţiile noastre veneau Camil Petrescu, Mihai Ralea, Tudor Vianu. George mi s-a părut totdeauna un clovn tragic, nu actor romantic, epic sau doar tragic, cum îl vede Ciulei de pildă. Avea o vorbire specială, întretăiată, avea culoarea cuvântului, plastica lui, pe care o schimba de la propoziţie la propoziţie.”

După absolvire, George Constantin este repartizat la Teatrul Armatei, viitorul Teatru Nottara, iar primul său rol a fost Serghei din „Mama și copiii ei” de A. N. Afinoghenov, în regia lui Gheorghe Jora. Au urmat roluri interpretate cu dăruire, secretarul din „Împricinații”, de Racine, Tranio din „Femeia îndărătnică” de W. Shakespeare, în regia lui George Rafael, soldatul din „Invazia” de Lev Savin, în regia lui Ion Șahighian, Sava în „Din noapte spre zori” de Mircea Mohor, regia Ion Șahighian şi Andrieș din „Stânca miresii” de Ion Dragomir, în regia aceluiaşi Ion Șahighian.

L-am considerat un George Orson Welles al românilor. La fel de mari prin graţie, la fel de mari prin puterea cu care au stăpânit arterele miraculoase ale actului artistic până în sufletul fiecărui admirator care devenea fericitul supus al mesajului lor artistic.

„Creaţie este doar atunci când artistul reuşeşte să fie una, minte şi corp, cu personajul, deşi sunt doi oameni deosebiţi care se privesc, se admiră şi se critică unul pe altul”, mărturisea George Constantin, iar George Orson Welles: „ Stilul înseamnă să ştii cine eşti, ce vrei să spui şi să nu-ţi pese de altceva. Absenţa limitărilor este inamicul artei”.

Ascutătorii Radio România îl recunosc încă de la primele creaţii radiofonice semnate George Constantin, ce au fost realizate, sub bagheta fostului său coleg de institut, regretatul regizor Dan Puican, care i-a oferit o vastă paletă de roluri, de la Shakespeare la Schiller, de la Beaumarchais la Hemingway și până la impresionanta integrală Cehov, realizată în anii ‘80, în care George Constantin a fost o prezenţă impresionantă.Printre rolurile realizate de actor pentru Teatrul Radiofonic se află „Apostol” (1981) de Cezar Petrescu, „Casa de la miezul nopţii” de Fănuş Neagu, „Apus de soare” (1984) de Barbu Ştefănescu Delavrancea, „Ultima oră” (1988) de Mihail Sebastian, „Nunta însângerată” (1989) de Federico García Lorca, „Europolis” după Jean Bart, „A doua tinereţe” (1991), „Patima roşie” (1992), ambele semnate de Mihai Sorbul, piesa lui Marcel Achard, „Acela care îşi trăia moartea” (1992), în piesele lui Cehov, „Pescăruşul” (1980), „Trei surori” (1981), „Livada de vișini” (1983) și „Unchiul Vanea” (1984).

Actriţa Valeria Seciu îşi amintea cu duioşie şi respect de el:
„La George, până şi clişeul era ceva bogat. De pildă, intrările în scenă.
Cum acoperea spaţiul, cum îl înghiţea, cum îl filtra, cum alegea din spaţiu punctele de forţă, energiile pe care le putea folosi, pe care se putea bizui. Cu oamenii făcea la fel. Elimina orice energie care-l încărca.
Asta se întâmpla dintr-o privire, cu un gând, în zecimi de secundă. Când jucai cu el simţeai pe viu relaţia pe care o stabilea cu tine. Lângă el, foarte greu puteai greşi.
Punea pe tine o lumină crudă şi am văzut actori dispărând cu totul în fascicolul necruţător. Când venea la mine, îşi amintea mereu că în blocul în care stau a adus el o butelie unei doamne, fiind ucenic şi trimis de patronul lui.

Stând pe butelie, în drum, a văzut o paradă de 10 mai. Era uimit de ceea ce i se întâmplă, de faptul că el, copilul acela cu butelia, e un mare actor”.

„George Constantin, indiferent că juca în comedie sau dramă, trecea întotdeauna mai departe, fiindcă sub fruntea lui purta semnul tragic, o rară calitate la un actor, însemnul tragediei. Talentul și meseria îl făceau să reușească în interpretarea fiecărui rol. Însemnul tragic îl însingura și-l ridica, tulburător, peste nivelul interpretărilor obișnuite. În colaborarea sa cu regizorii mari, ei citeau această dimensiune a lui, fără de contur, imponderabilul, înlesnindu-i dezvăluirea. Atunci asistam la momente scenice de o rară și vibrantă mărturisire, momente pe care le numim câteodată incandescență scenică. E atât de greu de spus în vorbe de ce și cum se întâmplă miracolul, și sigur nu poate fi cuprins în metode”, povestea despre el Liviu Ciulei.

Discret cu viaţa sa personală,tâlcuit în mărturii despre creaţia sa, George Constantin a fost un actor uriaş.
În cele patru decenii de teatru, a dăruit publicului ceea ce era mai important din fiinţa sa-SUFLETUL SĂU!
În anii ’60, George Constantin s-a căsătorit cu mezzosoprana Iulia Buciuceanu, de origine basarabeană, o personalitate remarcabilă a liricii românești, sora marii actriţe Tamara Buciuceanu. Părinţii au transmis fiorul artei fiului lor, Mihai, născut la 30 septembrie 1964, la rându-i un actor de succes.

În anul 1999, sub îngrijirea lui Mihai Constantin, a apărut la Editura Casa Radio, în colaborare cu Fundația „George Constantin”, compact-discul George Constantin – „Magistre fără seamăn, slavă…” , care cuprinde 10 fragmente din spectacole radiofonice: „Ghepardul” după G. Tomasi di Lampedusa (2 fragmente), „Paracliserul” de Marin Sorescu, „Bătrâna actriță” în rolul soției lui Dostoievski de Eduard Radzinki, „Unchiul Vanea” de A. P. Cehov, „Doctor fără voie” de Molière, „Echilibru fragil” de Edward Albee, „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă” de Horia Lovinescu, „Henric al IV-lea” și „Furtuna” de William Shakespeare.

În memoria tatălui său, Mihai Constantin, a creat Fundația Culturală „George Constantin” care susține și promovează activitățile teatrale, mai ales în rândul tinerilor.

La 19 mai 2004, Studioul de teatru T2 al Radiodifuziunii, a primit numele George Constantin şi tot în memoria sa, există în prezent Festivalul Internaţional de Teatru pentru elevi „George Constantin”, iar Sala Studio a Teatrului Nottara, a primit numele său.

Ultimul rol în teatru al lui George Constantin a fost Harpagon din „Avarul de Molière”, în regia lui Mircea Cornișteanu, a cărui premieră a avut loc pe 6 aprilie 1994.

În ajunul premierei, declara:
„Sunt obosit. Am jucat 50 de roluri numai pe scena Teatrului «Nottara», ca să nu mai vorbim de alte colaborări cu alte teatre. Harpagon a venit prea târziu. Trei ani n-am jucat absolut nimic în teatrul meu. Nu are importanţă cine este vinovat. Dacă ne gândim că rolul Harpagon se atacă la o anumită vârstă, atunci aş putea spune că nu e târziu. Acum se doreşte succesul de public neapărat.”

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.De Ziua Mondială a Teatrului din 2016, George Constantin a primit postum o stea pe Aleea Celebrităților din Piața Timpului (Cocor) și Placheta Orașului Bucureșt, dar cred că cel mai important premiu este acela al NEUITĂRII!

Doar un actor care își stăpânește alter-egoul de pe scenă poate să treacă de la Lopahin la Feodor Karamazov și Henric al IV-lea sau Regele Lear cu naturalețe și forță. Era bufonul înțelept, intelectualul bântuit de prea multă luciditate, omul conectat visceral cu teluricul și visătorul care străbate lumea ideilor. Eroul sublim și anti-eroul perfect. Mucalit, bonom, exploziv, capabil de bucuria simplă în fața celor mai mici lucruri, înțelegând că viața este o permanentă pendulare între tragism și miracol. Acesta a fost George Constantin!

Gena sa artistică merge mai departe prin fiul său, Mihai Constantin și prin nepotul său, Matei Constantin.

Urmărește-ne și pe Google News