Tristan Tzara, un reformist al culturii mondiale, 130 de ani de la naștere!

Pornind de la Aristotel:” educația minții fără educația inimii, nu e educație”, din memoria inimii vă invit să ne reamintim de unul dintre românii care au marcat începutul secolului trecut , Tristan Tzara la 130 de ani de la naștere!

Articol editat de Anca Bălălău, 16 aprilie 2026, 16:01

Tristan Tzara, pe numele său adevărat Samuel Rosenstock, născut pe 16 aprilie 1896, la Moineşti, lângă Bacău și plecat la lumea fără de dor pe 25 decembrie 1963, a rămas în Enciclopedia Culturală a lumii ca poet și eseist, cofondator al mișcării culturale dadaiste, cel care a condus la o revoluție majoră în artele plastice și literatură, pleca în veșnicie lăsând întregii lumi o moștenire greu de egalat.

Începutul

Părinţii lui, Filip şi Emilia reuşiseră în exploatarea petrolului, ştiind să profite abil de modernizarea timidă a unei ţări încă arhaice. Familia sa făcea parte din comunitatea evreiască, numărând peste 800.000 persoane şi din păcate din cauza ascensiunii curentului antisemit, era adesea arătată cu degetul ca fiind reprezentantă a capitalismului sălbatic, duşman periculos al maselor ţărăneşti creştine.

Din păcate, evreilor le era interzisă obţinerea cetăţeniei române şi de aici erau consideraţi străini.
Samuel mai avea o soră, referitor la care a notat : ”Nu aveam decât o soră şi pila aspră a geloziei rodea, absurd şi turbulent inima copilăriei mele”

A semnat sub diferite pseudonime: Samyro, Tristan Ruia, pentru ca în 1915 să-şi ia definitiv pseudonimul Tristan Tzara, nume franţuzit, care în româneşte se poate citi “trist în ţară”. Spirit boem, cu monoclu şi costum de culoare închisă, purta şi reprezenta eleganţa specifică unei lumi aparte, un adevărat dandy, maliţios, doar atât cât să nu treacă neobservat.

Cariera

În acelaşi an, încurajat de prietenul său Marcel Iancu, pleacă la Zurich pentru a-şi continua studiile. Alături de alţi poeţi şi artişti refugiaţi în Elveţia, din cauza războiului, iniţiază mişcarea DADA – ce şi-a lăsat amprenta asupra avangardei secolului al XX-lea, respingând culturile naţionale, surprinzând conştiinţa, ocolind raporturile ce duc la o viziune realistă. Versul liber, prozaismul ostentativ şi invers, poetizarea prozei, notaţile juxtapuse aleatoriu şi analogiile şocante, contrazicând flagrant logica comună, vor constitui mărcile distinctive ale discursului poetic avangardist.

În manifestul DADA din 1918, Tristan Tzara declară: “ …Să măturăm, să curăţăm. Noi nu recunoaştem nici o teorie. Ajunge cu academismele cubiste, futuriste, ale laboratoarelor de idei formale. Arta serveşte la acumulat bani sau la a gâdila pe drăguţii de burghezi?”

DADA este urlet de culori ondulate, întâlnirea tuturor contrariilor şi a tuturor contradicţiilor, adică VIAŢA.
Acesta era modul unic în care putea să-şi manifeste nesupunerea în faţa unei lumi căzute în genunchi sub mediocritatea unor lideri politici de mucava.

Este momentul în care se împrieteneşte cu un alt român, Saşa Pană, cel care coordona fiecare ediţie a revistei Simbol.

Saşa Pană și o altă personalitate a timpurilor respective, Ion Vinea încep o frumoasă şi fructuoasă prietenie cu tânărul Tzara. Beneficiind de susţinerea lui Vinea, Tristan Tzara a publicat în reviste de poezie ca Noua Revistă Română sau Chemarea.

Tzara a fost influenţat şi de un personaj special, Urmuz. În spatele pseudonimului se afla Demetru Demetrescu – Buzău, un mic burghez mai degrabă conformist, grefier la Curtea de Casaţie din Bucureşti. Totuşi, explica Eugen Ionescu, viitorii suprarealişti români se vor revendica de la această figură prea puţin entuziasmantă, căci el crease „începând poate din 1907 sau 1908, când compusese primele pagini bizare, un veritabil limbaj suprarealist”.

Istorioarele lui Urmuz circulau în mediile literare din Bucureşti. Nici scandalul, nici succesele mondene nu-l interesau pe Urmuz, care se străduia să pară un bun magistrat, un fiu demn de părinţii lui şi un celibatar fără cusur. Aşa cum sugera Ionescu, alcătuirea ansamblului ne permite să vedem în Urmuz mai curând „un fel de Kafka, mai mecanic şi mai grotesc”. Iată şi concluzia lui Ionescu, marele său admirator: „Oricum, Urmuz este în mod sigur unul dintre precursorii revoltei literare universale, unul din profeţii dislocării formelor sociale ale gândirii şi limbajului acestei lumi care se dezagregă astăzi sub ochii noştri, absurdă ca şi eroii autorului nostru”.

Tzara şi Vinea au reţinut lecţia acestui mare indezirabil Urmuz, care a sfârşit prin a se sinucide într-o grădină publică, precum Vache sau Cravan, la care ne trimite mereu cu gândul.

Artistul era adesea copleşit de un straniu sentiment de platitudine, mediocritate. Nu i-a fost niciodată uşor să accepte viaţa ordonată, lipsită de fantezie. Tânărul cunoştea prea bine înecul în plictis, despre care va scrie mai târziu: ”Anii tineri exagerat de deprimaţi mă împiedicau să înaintez. Volumul lor nu era prea mic pentru a cuprinde vibraţiile şi căldura de care mă simţeam capabil.”

Prietenia cu Brâncuși

La Paris, Tzara a fost vădit marcat de întâlnirea cu patriarhul Brâncuşi. Până la urmă sentimentul amândurora de apatrizi, un destin comun fiind ţara de unde au plecat şi care şi-a permis până în zilele noastre să-i dezmoştenească prin uitare.

În momentele lor de întâlnire, Brâncuşi cânta cântece româneşti şi îi spunea prietenului său Tzara: ”Patria mea, familia mea, sunt pământul ce se învârte, adierea vântului, norii care trec, apa care curge, focul care încălzeşte, iarba, fânul, noroiul, zăpada”. Astfel, cei doi îşi conştientizau şi durerea, dar şi virtutea artistică de-a fi Cetăţeni Universali.

În loc de epilog

Din păcate, în noiembrie 1963, o tânără ziaristă de la L Express, Madeleine Chapsal, i-a soclicitat lui Tzara un interviu. Se reeditau Manifestele Dada şi voia să stea de vorbă cu el despre acele texte. Întrebat ce crede despre acele texte, a spus :
”Astăzi nu le-aş fi scris aşa, ideile sunt amestecate cu poezie, acolo e multă fantezie, naivitate, e înduioşător. Dar mi se pare ciudat să văd că atâtea idei revoluţionare, pe atunci, au devenit astăzi locuri comune. ”

Numele său nu este uitat de lumea culturală mondială, numele lui este pronunțat cu admirație în cercurile elitiste internaționale.

Urmărește-ne și pe Google News