Ziua de azi se numește Nichita Stănescu!

Nichita… pata de sânge care vorbește, un donator de sânge la banca cuvintelor! Nichita Stănescu, îngerul blond al poesiei al limbii și literaturii române frumoase ca o duminică. Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînţeles.

Articol editat de Anca Bălălău, 13 decembrie 2025, 11:08

Nichita este miezul necuvintelor ce întrupează modernitatea lexicului românesc, Nichita este… cât verbul nostru ne va aminti că suntem români! Dacă patria ta este limba română nu poți să nu te molipsești de Nichita, asemeni unui cub cu un colt sfărâmat din care sentimentele evadează pentru a-ți fura trupul de copil să-l salveze din plasele pescarului care l-a scăpat din brațe…

„Născut la 15 ani după Marea Unire, Nichita este o altă unire a limbii române care s-a realizat de la Cârlova încoace, dar care prin Nichita Stănescu primeşte aura secolelor XX, XI . Să rămânem şi în acest secol XI cu acelaşi Nichita şi cu ceea ce înseamnă limbajul poetic pentru dezvoltarea limbii române, relativa ei unitate în diversitatea,sigur, a idiomului x sau y şi eu cred că importantă este măsura în care Nichita Stănescu a fost receptat nu de românii din România, ci de românii din afară, sigur şi de celelalte naţionalităţi din zona de contact a României. Important pentru ceea ce înseamnă Basarabia românizată prin poezie, respectiv prin poezia lui Nichita Stănescu atras foarte mult prin ceea ce era poezia basarabeană cuminte, clasică, eminesciană în bună parte şi ceea ce înseamnă poezia din zona Cernăuţiului care iarăşi a crescut datorită acestui limbaj în care Nichita Stănescu este primordialitate”-precizează distinsa Ada Cruceanu Chisăliță, critic literar.

Nichita Hristea Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, în Ploiești, Regatul României și a primit la naștere patrafirul limbii române pe care l-a sărutat cu buzele poemelor din destinul poetului, scriitorului și eseistului român, membru post-mortem al Academiei Române. Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari.

A fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură, prin scriitorul suedez Arthur Lundkvist, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis din ale cărui versuri amintim: „Doamne, cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem”.

Casa lui Nichita Stănescu era un „mic univers boem” străjuit de ‘’Copacul Gică’’ singurul său prieten care nu-i cerea nimic, doar îi șoptea când și când despre ce vorbesc stelele. Acolo, viața lui a ars cu intensitate, până la 50 de ani!

Nichita Hristea Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, în Ploiești, Regatul României și a primit la naștere patrafirul limbii române pe care l-a sărutat cu buzele poemelor din destinul poetului, scriitorului și eseistului român, membru post-mortem al Academiei Române.

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei.
Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.
Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanța și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc.
Aici, în orașul petroliștilor, dar și al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.
Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.

Când avea 5 ani, o privea pe mama lui cum cânta la pian, iar ea l-a învăţat atunci „Valsul pisicii“ şi, doi ani mai târziu, l-a dat la lecţii private cu o profesoară. De obicei, după ce venea de la şcoală, nici nu intra bine pe uşă şi se aşeza la pian. Nichita a urmat primele două clase la o şcoală din oraşul natal, iar după ce a avut loc evacuarea localităţii, în vremea Celui De-al Doilea Război Mondial, a absolvit-o pe a III-a la o şcoală din Buşteni, unde s-a mutat cu familia.

După război, familia Stănescu a revenit în Ploieşti şi Nichita şi-a văzut de şcoala gimnazială la Liceul „Sf. Petru şi Pavel“, astăzi Colegiul Naţional „I. L. Caragiale“.
Învăţa cu plăcere la istorie, materie pe care i-a predat-o Nicolae Simache, cunoscut profesor şi istoric în oraş, cel care a deschis Muzeul Ceasului. Se mai descurca bine la matematică şi la fizică, dar mintea nu-i stătea doar la învăţătură. În anii de liceu, la acelaşi colegiu, a scos o revistă satirică împreună cu prietenii şi colegii lui: Emil Popescu, Mircea Petrescu şi Valeriu Pârvan – atunci, el şi Popescu au fost chiar eliminaţi trei zile din şcoală. Apoi, au editat o revistă de poezie, în care Nichita scria epigrame şi poezii ironice, în stilul lui George Topîrceanu, pe care-l descoperise de curând. Din ce-a mai citit în acele vremuri, nu i-au plăcut „Aminitirile din copilărie“, dar s-ar fi întors oricând la „Moby Dick“, „Călătoriile lui Gulliver“, „Don Quijote“ şi la Bacovia.

Mariana Stănescu, sora lui cea mică, îşi aducea aminte în volumul pe care l-a coordonat că toate colegele ei de şcoală erau îndrăgostite de Nichita şi că unele îl supranumiseră „îngerul blond“. A amintit şi de deprinderea fratelui ei de a inventa, adică de a crea alte realităţi.
„Asta era firea lui, el declara azi o biografie, mâine alta, poimâine alta – după starea lui de suflet, după cum simţea că biografia lui corespunde limanului său spiritual. (…) Spunea despre tata că a fost ţăran. Am însă carnetul de student al tatii la Academia Comercială. El spunea asta figurativ.“

În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.

Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

Nichita Stănescu a plecat în dimineața zilei de 13 decembrie 1983, când ajungea la Spitalul de Urgenţă „Fundeni”, acuzând dureri atroce în zona ficatului. Cu o zi înainte participase la nunta unor prieteni, în Turnul-Severin – a ajuns cu trenul în Bucureşti, chiar în seara cu câteva ore înainte să moară… Diagnosticul oficial a fost „stop cardiorespirator”.

„La autopsie, s-a constatat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot”, povestea (înaintea propriei sale dispariții) poetul Cezar Ivănescu… Ultimele sale cuvinte ar fi fost: „Respir, doctore, respir”…

„Pe pământ, tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă”, scria Nichita Stănescu… Scriem slove cu cerneala lacrimilor, cu dorul celui rămas fără o aripă și care nu mai poate zbura… cu speranța că ale noastre gânduri se fac căuș din care cel plecat poate bea apă vie.

Pentru că Nichita Hristea Stănescu a fost un ’’Om Viu’’ a cărui poezie o simțim ca pe ’’o pată de sânge care vorbește’’ .
Chiar dacă prin moarte ne-am despărțit de poeți, poezia lor ne-a rămas și râmâne celor ce vor veni după noi!

Nichita, ziua de azi se numește Nichita Stănescu!

Urmărește-ne și pe Google News

Acest articol este proprietatea Radio România Reșița și este protejat de legea drepturilor de autor. Reproducerea integrală sau parțială a conținutului este permisă doar cu acordul scris al editorului. Pentru solicitări de republicare, vă rugăm să ne contactați la redactie@radioresita.ro