In memoriam, regizorul Vlad Mugur!

„Teatrul nu e viaţă. Viaţa e o enciclopedie teatrală”, cum mărturisea regizorul de teatru Vlad Mugur, cel născut într-o zi de 22 iunie 1927, într-o familie de artişti şi intelectuali renumită şi plecat să facă regia veşniciei pe 22 iulie 2001.
Mama, Luisa Grigoriu şi tatăl ,Val Mugur au fost cununaţi de Prinţul Carol şi de Regina Elena, iar el a fost creştinat de Regele Mihai şi Regina Elena. Ambii bunici au contribuit la construcţia patrimonului cultural al României, Constantin Grigoriu, bunicul dinspre mama, a înfiinţat Opereta Româna, iar Gheorghe Demetrescu Mugur, bunicul după tată, a fost profesorul Regelui Carol al II-lea, directorul Fundaţiilor Regale şi al Radiodifuziunii Române.
Tatăl, Val Mugur, a fost cunoscut director de scenă şi avocat, prieten cu cei mai mulţi dramaturgi din perioada interbelică şi iniţiatorul teatrului radiofonic. Bunicul Gheorghe Demetrescu Mugur a fost dat afară din postul de director al Radiodifuziunii .
Din păcate, odată cu venirea comunismului, întreaga familie a fost supusă decimării fizice, morale şi intelectuale, tatăl a fost epurat şi trimis la Reşita,unde a montat pe scena teatrului reșitean,în calitate de regizor:„Mielul turbat’’, 11 dec 1953, „ Doi tineri din Verona”,15 martie 1964, „ Veac de iarnă’’- 11 oct 1967 „Croitorii cei mari din Valahia”, 10 aprilie 1968, după cum a consemnat în cartea „Ecourile scenei’’, Petru Călin, în anul 1994.
La admitere la facultate, Ion Manolescu îl considera netalentat. Maria Filotti îl susține și pariază pe viitorul lui. Vlad Mugur a absolvit Facultatea de Teatru din București, clasa de regie, în 1949 şi i-avut colegi de promoţie pe: Alexandru Paleologu, Ruxandra Otetelişanu, Ioana Ottescu, Sorana Coroamă, Ionel Teodorescu.
Absolvent de regie de teatru la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale”, Bucureşti, 1945-1949, a debutat cu „ Unchiul Vania“, de Cehov la Institutul de Teatru în 1948-1949.
Apoi şi-a început cariera universitară ca asistent universitar la clasele profesorilor Aura Buzescu si Nicolae Băltăţeanu, ajutând la formarea celor mai bune promoţii de actori pe care le-a dat şcoala românească.

Articol editat de Anca Bălălău, 22 iulie 2024, 14:48

În tinerețe a avut o mare pasiune, pe Henriette “care m-a chinuit, m-a părăsit, eram îndrăgostit, deprimat, în pragul sinuciderii. S-a măritat cu maestrul de lumini. În timpul facultăţii, casa noastră era invadată de fete frumoase şi simpatice: Catinca Ralea, Liliana Tomescu, Ileana Predescu, Nineta Gusti. Eu le iubeam şi eram prietene cu toate”.
Pe Magda Stief, soţia sa, a cunoscut-o la un joc de poker, la Craiova, în casa doctorului Parhon. Ea apăruse în spatele lui, el a întors capul să vadă cine este. S-au căsătorit după câteva zile.
A fost profesorul “generaţiei de aur”, care a absolvit la începutul anilor ’50. A condus teatrul din Cluj şi Teatrul Odeon din Bucureşti. Fiind asistent la facultatea de teatru, Vlad Mugur participă în comisia de admitere și-l impune pe George Constantin, după ce acesta căzuse de trei ori, intuind talentul său uriaş, spunând lui Moni Ghelerter şi Aurei Buzescu: “ăsta trebuie să treacă”.
Din “generaţia de aur” care a absolvit în 1952 au făcut parte: Constantin Rauţchi, George Constantin, Amza Pellea, Dumitru Rucăreanu, Sanda Băcilă, Draga Olteanu, Sanda Toma, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Gheorghe Cozorici, Anca Vereşti, Mircea Albulescu, Silvia Popovici.
Vlad Mugur povestește despre anii din facultate: “George nu era vicios ca Rauţchi. De la şcoală pleca acasă singur, nu intra în gaşca de la restaurant. Farmecul lui venea din trecerea instantanee, într-o secundă, de la registrul grav la clovn. Avea o vorbire specială, întretăiată, avea culoarea cuvântului, plastica lui, pe care o schimba de la propoziţie la propoziţie. Un element important a fost lucrul cu Lucian Pintilie la «Amphitryon» de Plaut, unde Rauţchi era sosia. Ieşeau nişte scandaluri de nu se putea repeta. Îmi puneam un scaun lângă uşă, ca să-i supraveghez, să-i potolesc. Ştiam că toţi erau excepţionali. L-am întâlnit ultima oară în 1991, în biroul de la «Odeon», unde am plănuit să lucrăm, dar n-am mai apucat. L-am găsit atunci cu aceeaşi timiditate pe care o avusese toată viaţa.”
În 1965 a devenit directorul Teatrului Național din Cluj. A rămas la Cluj până în 1971, când s-a decis să emigreze în Italia, unde, la început, vindea cărţi pe stradă, nutrind speranţa că chiar va reuşi să le vândă, deoarece îi displăcea atmosfera de lucru creată pentru oamenii de artă de către Tezele din iulie – atacul politico-ideologic lansat la adresa intelectualilor nonconformiști – inițiate de Nicolae Ceaușescu.
„Să fie oare pentru noi existenţa un exil şi neantul o patrie?” perora Emil Cioran…
Viaţa i-a oferit lui Vlad Mugur ca unică ieşire exilul… Elitele, care-l primiseră cu atâta bucurie atunci când venise în turneu cu spectacole montate în România, acum îl întâmpinau cu rezerve.
S-a mutat în Republica Federală Germania. A regizat spectacole în teatrele de la: München, Konstanz, Hanover, Esslingen, Münster.A încercat să păstreze limba română şi spiritul viu, claborând cu Radio „Europa Liberă”.A înfiinţat la München Ansamblul „Vlad Mugur”.
După anul 1990, revine în ţară, preluând direcţia Teatrului Giuleşti căruia îi schimbă numele în Teatrul Odeon.
„Cred că nu sunt orgolios, cred că nu sunt un om rău, cred că nu sunt deloc răzbunător, cred că am caracter, că sunt generos și cred în oameni. Cred că n-am voință, cred că fac concesii din slăbiciune, nu din oportunism, cred că n-am avut curajul să transpun în artă tot ceea ce am crezut, cred că mai am timp, cred că n-am reușit să-mi împlinesc cariera în măsura în care și-a împlinit-o cu un singur spectacol – chiar cu un singur spectacol – Tadeusz Kantor, cred că am fost fericit în viață, cred că am o nevastă pe care mi-a trimis-o mama, cred că am fost cartofor, cred că am muncit mult, că am pierdut timp, cred că am fost blestemat să fiu un peregrin, hai să zic un nomad, cred că nu sunt un aventurier decât foarte rar, dar atunci decis, dovadă plecările. Cred că am o proastă memorie a numerelor și a numelor și cred că am perfectă memorie când lucrez pe scenă, până la cele mai mici detalii. Am presimțiri, viziuni ce de multe ori se îndeplinesc și vise de care uneori mă bucur, alteori mi-e frică, pentru că, de cele mai multe ori, se întâmplă. Cred că am îmbătrânit, dar că gândesc mai tânăr decât acum 25 de ani. Cred că mai sunt capabil de o aventură teatrală, dacă mai am ocazia, cred că nu mint și sper să fi spus adevărul. Apropo de afirmația că mă cred astăzi mai tânăr în gândire decât acum un sfert de secol, Sandu Dabija îmi spunea, după unul dintre spectacolele cu Livada de vișini din București, că e o prostie, că nu e deloc adevărat că gândesc tânăr fiindcă numai un senil cu geniu poate imagina scena finală, când geamantanele fiind luate de pe patul de copil, apare de sub pat, pe sub pături, o mână care le împinge, mâna servitorului Firs, care se ascunsese ca să rămână în casa ce-l va îngropa. Deci, după părerea lui Sandu Dabija, sunt mai senil decât acum 25 de ani. Părerea mea: nu sunt de părerea lui”, mărturisea regretatul Vlad Mugur în volumul, „La vorbă cu Vlad Mugur” de Florica Ichim, Revista „Teatrul Azi”, București, 2000.
„Dialog cu un nomad”, aşa se considera Vlad Mugur. Un nomad care a despicat teatrul cu puterea nemărturisită a celui ce păşeşte cu sufletul prin cotloanele personajelor pentru a le înregistra în catalogul marilor creaţii.

Spectacolele sale rămân unice, trecute prin ADN-ul său regizoral, marca Vlad Mugur, înregistrate în catalogul marilor creaţii şi din când în când Dumnezeu, când strigă catalogul, mai pune absent, aici pe pământ câte un nomad.
Pe 22 iulie 2001, acest nomad prin viaţa pământeană s-a numit Vlad Mugur.
A fost căsătorit cu actrița Magda Stief. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.Premiul Vlad Mugur – decernat de către Teatrul Maghiar de Stat din Cluj – este denumit astfel în memoria sa.
(Sursa: Vlad Mugur de vorbă cu Florica Ichim)

Sursa foto-UNITER