Rețetă europeană – Statul Cetății Vaticanului
Ca de obicei, în fiecare zi de luni ne oprim într-o bucătărie dintr-o țară europeană. Bucătăriile de pe Bătrânul Continent au preparte culinare care pot să satisfacă cele mai rafinate gusturi. Savoarea rețetelor italiene, rafinamentul celor franțuzești, eleganța celor germane, să dau doar trei exemple, fac din Europa o destinație pentru cei care apreciază arta culinară. Diversitatea ingredientelor face să difere rețetele, dar au și multe atribute comune.
Astăzi încheiem periplul nostru prin bucătăriile microstatelor din Europa cu Vaticanul.
Denumit oficial Statul Cetății Vaticanului ( în italiană Stato della Città del Vaticano, iar în latină Status Civitatis Vaticanae), este un mic stat suveran al cărui teritoriu constă dintr-o enclavă în capitala Italiei, Roma.
Statul Vatican este sediul Bisericii Romano-Catolice și este guvernat ca o monarhie electivă teocratică absolută. Șeful statului este Papa și astfel poate fi considerat un stat ecleziastic în care funcțiile înalte sunt ocupate de către clerici. Papa este ales de către Colegiul Cardinalilor în timpul unui conclav papal, iar alegerea se face de obicei pe viață. Şeful Guvernului este Cardinalul Secretar de Stat, care este președintele Guvernoratului Statului Vatican, fiind numit de către Papă pentru un mandat de cinci ani.
În pofida faptului că Biserica Catolică este una milenară, statul Vatican a fost recunoscut ca stat independent abia în februarie 1929, ca urmare a tratatului de la Lateran, o componentă a Pactelor Lateranene, care a fost semnat între regele Victor Emmanuel al III-lea și Papa Pius al XI-lea. Parlamentul italian avea să ratifice tratatul în vara aceluiași an, iar Italia a recunoscut Vaticanul ca stat independent și sediul al Sfântului Scaun. În 1947, Tratatul de la Lateran a fost recunoscut în Constituția Italiei ca soluție pentru relațiile dintre statul italian și Biserica Catolică.
Articol editat de Radio Resita, 20 mai 2024, 05:45
Statul Vatican nu are o gastronomie proprie, folosește cea tipică orașului Roma și a cartierelor din jur gata să primească numeroși vizitatori în Bazilica Sf. Petru și celelalte minuni ale acestui mic stat.
În primele secole ale creștinismului, papii se hrăneau în esență cu leguminoase, fără a pierde din vedere ceea ce era deja prezent în bucătăria tradițională romană. Unele rețete care datează din vremea Papei Clement I (92-99 d.Hr.) prezintă supe de leguminoase alături de miel marinat în oțet cu fructe de mirt și foi de dafin și adăugarea unui pahar de vin alb. Caserola coratella, un preparat tipic roman, era deja prezentă pe masa amintitului pontif.
Sfântul Grigorie cel Mare (590-604 d.Hr.), un om puternic și cu frică de Dumnezeu, dedicat instituției civilelor pentru săraci și creatorul cântului gregorian, se hrănea cu cereale și supe de fasole, mâncând năsturel în timpul Postului Mare și în sărbatori prăjitura de foietaj cu vișine.
În timpul lungii perioade medievale și la reședința din Avignon au fost introduse unele alimente care nu erau prezente în perioadele anterioare.
Un fel de mâncare deosebit de apreciată, mai ales în Postul Mare, era anghila, atât de mult încât se numește „mâncarea prelatului”. Peștele destinat cantinelor pontificale provenea din Lacul Trasimeno sau Lacul Bolsena. Papa Martin al IV-lea (1281-1285), un cunoscut gurmand și băutor de Vernaccia atât de mult încât să merite un loc în grupul lacomilor din Purgatoriul lui Dante, era atât de îndrăgostit de anghile, încât le mânca în diferite feluri: la frigărui sau în prăjituri, în plăcinte cu spanac sau friptură, udate cu multă Vernaccia.
Papii Evului Mediu târziu și a Renașterii au fost mari gurmanzi și buni cunoscători de vin, cu excepția perioadei austere de Post.
Înfricoșătorul și pofticiosul Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503) iubea gusturile și aromele țării sale natale, Aragonul. Deși prefera dulciurile și zaharoasele, precum migdale în miere cu alune de pădure de ghimbir și suc de lămâie, nu disprețuia nici aromele puternice și neobișnuite.
Carnea și-o asezona cu sos aragonez, un fel de amestec de condimente: șofran, piper negru, piper lung, cuișoare, diverse nucșoare amestecate cu miere, vin alb fiert și lăsat la combinat.
O rețetă neobișnuită care m-a pus pe gânduri: stridii la gratar.
Vă întrebați de ce am fost surprins? Pentru că astăzi stridiile le mâncăm crude, asezonate cu lămâie și sunt surprins că pe vremea aceea se mâncau prăjite. Oare s-a pierdut un gust bun?
Venind spre timpurile noastre la Papa Ioan Paul al II-lea, cei care știe spune că acesta prefera scoici, pastele în bulion și salatele de fructe. Îi plăcea să guste mâncăruri tipice poloneze, cum ar fi pierogi (un fel de paste umplute care amintesc de ravioli), paczki (un fel de gogoașă dulce) și kremowka (un desert cunoscut sub numele de crema lui Pope).
Suveranul pontif de acum, Papa Francisc, preferă mâncăruri argentiniene. Având rădăcini puternice în Piemont și Liguria, apreciază și mâncărurile din aceste regiuni ale Italiei. Un preparat preferat este Dulce de leche. Oricum, în Vatican eu când am fost nu am întâlnit niciun restaurant, cafenea sau fast-food, doar câteva chioșcuri cu apă, sucuri și suveniruri.
(libertatea.ro; hellotickets.it; turismo.it; aifb-it)
