Drama Mioriţei e retrăită asiduu de ţăranul român, acum, de când suntem membri, e drept de mâna a doua, ai Uniunii Europeane, de când avem libertatea, chipurile, să ne conducem noi destinele şi nu mult iubitul şi stimatul tovarăş.
Unii regretă acele timpuri. Alţii nu ştiu mai nimic despre ele, dar foarte mulţi nu sunt de acord cu drumul actual al României. Care Românie? Vin şi întreb. Din România de odinioară nu a mai rămas decât o frontieră. Ar mai fi câteva transnaţionale, care exploatează mâna de lucru ieftină de la noi, vreo două trei conectate cu rezervele naturale, aproape secătuite şi multe firme căpuşă care sug din bugetul statului cât de mult pot. Restul e tristeţe.
Ar mai fi o haită de politicieni, spun haită pentru că se comportă exact ca o haită, care latră cât e ziua de lungă despre binele poporului român, despre necesitatea unei schimbări, despre… Dar despre ce nu spun? De spus spun ei multe, cu faptele e mai greu; sau or fi şi acelea, dar nu se văd. Se vede în schimb dorinţa de distrugere a tot ceea ce mai merge în ţara asta.
Au vândut tot, pe motiv de nerentabilitate: rezerve naturale, păduri, petrol, pământ şi se poate continua. Ne-au îndatorat pe câteva generaţii. Ne ţin proşti, flămânzi şi bolnavi, ca să ne poată manipula aşa cum doresc. Fac toate aceste lucruri de 26 de ani. O fac în multe feluri, dar rezultatul e acelaşi.
Noi… Ei, aici chiar că avem o problemă care derivă probabil din Mioriţa. Noi stăm cuminţi şi tâmpi şi spunem mulţumesc pentru tot ce ne iau. Spunem şi, zâmbind frumos, apelăm la tradiţionala ospitalitate românească: „Mai vreţi? Hai, serviţi!” Şi ei se servesc, încât mă întreb: Oare când o să se sature? Că eu unul, m-am săturat! De ei, de obiceiurile lor, de tradiţionala ospitalitate românească. M-am săturat să fiu baciul moldovean, aşteptând să vină un altul, să-mi ia capul şi turma de mioare.
Şi apropos de mioare: nu vi se pare un spectacol concertat de un dirijor strain, toată această afacere cu brânza? Mie-mi pute. Îmi pute a afacere necurată. Îmi pute a: Roquefort, Gorgonzola, Bleu d’Auvergne, Stilton sau a Cabrales. Şi-mi pute tare. Atât de tare că dispare şi mirosul de pârci din brânza noastră neaoşă.
Încet încet ne vom obişnui şi cu brânza cu mucegai, şi cu carnea de oaie în locul celei de porc, mai apoi ne vom îmbrăca femeile în negru să nu-i deranjeze pe vecini şi tot aşa. Iar din România de altă data, va rămâne probabil doar numele, o altă haită de politicieni şi undeva, ascuns în inimile celor ce nu se lasă duşi de acasă, o baladă: Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai…
Dan Agache
“Mioriţă laie, Laie bucălaie…”
