„Strigarea numelui”: Nichita și O ZI!
Motto:’’ Inimă, inimă, planetă misterioasă pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc şi să mor.’’ Nichita Stănescu
Dacă aș putea găsi un nume anotimpurilor poeziei românești, astăzi aș spune Nichita și O ZI!
Articol editat de Anca Bălălău, 31 martie 2026, 07:21
O zi pe care ar trebui sau am putea s-o respirăm altfel, cu Necuvinte și Respirări înrolate în pulsul emoției…Nichita și O ZI parafrazează într-un fel abilitatea de a ne lăsa traduși în firescul unui gest care sună a amintire.
‘’Ca un piept de corabie tai viitorul.
Valul lui îmi izbește urechea, cu țipăt
de victorie, de odihnă, de pace,
și râd cu toți dinții și-mi place
cerul acesta pe care-l curbează
bătăile inimii mele,’’ perora Nichita Hristea Stănescu cel născut acum 93 de ani pe 31 martie 1933.
„Născut la 15 ani după Marea Unire, Nichita este o altă unire a limbii române care s-a realizat de la Cârlova încoace, dar care prin Nichita Stănescu primeşte aura secolelor XX, XI . Să rămânem şi în acest secol XI cu acelaşi Nichita şi cu ceea ce înseamnă limbajul poetic pentru dezvoltarea limbii române, relativa ei unitate în diversitatea,sigur, a idiomului x sau y şi eu cred că importantă este măsura în care Nichita Stănescu a fost receptat nu de românii din România, ci de românii din afară, sigur şi de celelalte naţionalităţi din zona de contact a României . Important pentru ceea ce înseamnă Basarabia românizată prin poezie, respectiv prin poezia lui Nichita Stănescu atras foarte mult prin ceea ce era poezia basarabeană cuminte, clasică, eminesciană în bună parte şi ceea ce înseamnă poezia din zona Cernăuţiului care iarăşi a crescut datorită acestui limbaj în care Nichita Stănescu este primordialitate”-precizează distinsa Ada Cruceanu Chisăliță, critic literar.
Între anii 1944 şi 1952 a urmat Liceul Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
În anul 1952, în primul an al facultăţii, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, însă după numai un an cei doi se despart.
În anul 1955, Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice – cântece la drumul mare”, însă care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992.
În martie 1957, debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii.
În anii 1957 şi 1958 este, pentru scurtă vreme, corector şi apoi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare”, aflată sub direcţia lui Zaharia Stancu, iar în anul 1960 îi apare volumul de debut „Sensul iubirii”.
În anul 1962 Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din dragostea celor doi reieşind inspiraţia poetului pentru volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut doi ani mai târziu şi pentru care Nichita primeşte, în acelaşi an, premiul Uniunii Scriitorilor.
În martie 1965 publică volumul de poezii „Dreptul la timp”, iar un an mai târziu publică volumul „11 elegii”, apărut la Editura Tineretului.
În anul 1967, publică nu mai puţin de trei volume – „Roşu vertical”, „Antologia Alfa”, precum şi volumul de poezii „Oul şi sfera”, iar în anul 1969 publică volumele de poezii „Necuvintele”, care primeşte din nou Premiul Uniunii Scriitorilor şi „Un pământ numit România”.
În acelaşi an este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, iar în anul 1970, publică volumul „În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa cu titlul „Poezii” şi deţine o rubrică lunară în revista „Argeş”.
În perioada 1970 – 1973, devine redactor-şef adjunct la revista „România literară”, aflată sub conducerea lui Nicolae Breban.
În anul 1971 îi sunt traduse în fosta Iugoslavie volumele „Belgradul în cinci prieteni” – ediţie bilingvă de poezii inedite – şi „Nereci” („Necuvintele”), iar un an mai târziu publică volumul de poezii „Măreţia frigului” şi primeşte, pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor.
În anul 1973 publică antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”, iar în 1975, este recompensat cu Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”. În acelaşi an publică antologia „Starea poeziei”, pentru care primeşte un nou premiu al Uniunii Scriitorilor, şi devine publicist comentator la revista „România literară”.
La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, fiind lovit de un zid care s-a prăbuşit, suferă un şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, dar care îi va lăsa sechele pe mai departe. Este şi perioada în care poetul devine dependent de alcool, apropiaţii săi povestind că Nichita consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi, un viciu care, culmea, nu îi crea beţia inevitabilă în astfel de cazuri, ci o luciditate aproape nefirească şi o efervescenţă artistică care conducea spre culmea genialităţii. Era, probabil „necesarul Pact cu Diavolul”, fără de care mulţi dintre artişti nu ar fi atins împlinirea de geniu.
În anul 1978, publică volumul de poezii „Epica Magna”, pentru care primeşte premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în anul 1979 îi apare volumul de poezii „Opere imperfecte”.
În acelaşi an, îi apare traducerea în limba bulgară a volumului „Bazorelief cu îndrăgostiţi”, publicat de Editura Narodna Kultura.
În anul 1980 apare, la Casa de discuri Electrecord, discul „Nichita Stănescu – o recitare”, realizat de Constantin Crişan şi Augustin Frăţilă.
Însă cu trecerea anilor, alcoolul avea să revină puternic în viaţa sa şi să îşi pună pternic amprenta pe sănătatea şi fizionomia poetului, iar în august 1981, acesta suferă prima criză hepatică puternică, care se repetă, apoi, periodic, astfel că poetul este spitalizat, în toamnă, la Fundeni.
În anul 1982 primeşte Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga (Macedonia), şi în februarie, acelaşi an, moare tatăl poetului.
Tot în 1982 îi apare volumul „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.
În iulie 1982 se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora), povestea lor de iubire fiind una cu adevărat impresionantă. Atât de mare încât Dora i-a convins chiar pe prietenii poetului să alcătuiască un fel de „conjuraţie antialcool“, oficializată printr-un act pe care toţi şi-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de el împotriva acestui viciu care pusese stăpânire pe Nichita.
La 31 martie 1983, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională, şi în acelaşi an îi apare volumul „Strigarea numelui”, la Editura Facla.
Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970.
A fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură, prin scriitorul suedez Arthur Lundkvist, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis din ale cărui versuri amintim: „Doamne, cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem”.
Casa lui Nichita Stănescu era un „mic univers boem” străjuit de ‘’Copacul Gică’’ singurul său prieten care nu-i cerea nimic, doar îi șoptea când și când despre ce vorbesc stelele. Acolo, viața lui a ars cu intensitate, până la 50 de ani!
În acei ani, Nichita Stănescu frecventa o cârciumă aflată în apropiere de Palatul Elisabeta, unde cânta şi Johnny Răducanu, de care avea să îl lege o prietenie impresionantă. Se spune că într-o seară, în acel loc, lui Nichita i-a plăcut atât de mult de o tânără anume, o minune blondă, pe care a convins-o să se întâlnească cu el, lângă Piaţa Amzei, lângă locuinţa poetului (unde în faţa geamului său creştea celebrul salcâm „Gică”), însă în ziua planificată, Nichita s-a legitimat fără nicio solicitare în faţa unor miliţieni, iar blonda lui Nichita s-a speriat şi a făcut cale întoarsă.
Nichita este cel care a sărutat cubul pe colţul sfărâmat cu lacrima infantei, cel care a rostit poate cea mai frumoasă rugăciune poetică:
Mircea Cărtărescu: Tu, Nichita…
„Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.
„Bătrâne, gata!” mi-a spus până la urmă. „Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” „Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, „am tăcut fiindcă vă respect prea mult…” „Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” „Iertaţi-mă, dar nu pot…” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. „Ascultă, tu eşti credincios?” „Da, bineînţeles.” „Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” „Da, uneori.” „Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” „Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. << Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi…>>
De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita!”
La 9 decembrie 1983, participă la o nuntă a unor prieteni la Turnu Severin, însă din cauza consumului exagerat de alcool, la 12 decembrie suferă o criză puternică de ficat. Este dus cu Salvarea la Spitalul Fundeni, însă a doua zi, pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu trece la cele veşnice, la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.
Cum ar fi arătat literatura română fără Nichita Stănescu? Este o întrebare firească , măcar astăzi de ziua poetului…Firească pentru toți cei născuți în limba română, ’’dumnezeiesc de frumoasă,’’ după cum o numea Îngerul Blond al poeziei române.
‘’În închipuirea mea voi găsi
locul, acolo, în închipuirea mea
acolo ne vom duce, în locul
unde nici un străin
n-a cunoscut dragostea.’’
Dacă îi citiți poeziile , imaginați-vă că-i mai dăruiți O ZI… fiecare câte O ZI… de aceea demersul meu sună a lacrimă de mamă, Nichita și O ZI!
’’Știu tot ceea ce tu nu știi niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătaii ce-o auzi,
sfârșitul cuvântului a cărui primă silaba tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mișcătoare umbre ale sângelui tău,
și pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-I plec în fața ta și mă rog de tine,
naște-mă. Naște-mă.’’
Epilog: ‘’ Și la urma urmelor mă întreb : un copac singuratic e mai emoționant oare decât un copac plin de păsări?’’Nichita Stănescu
Urmărește-ne și pe Google News
