Interviu cu William Shakespeare

M-am decis foarte greu să fac acest interviu… dar trebuia făcut… l-am căutat prin toată lumea… nu l-am găsit… doar falşii Shakespeare s-au înghesuit să mă constrângă cu vulgul ipocriziei lor… aproape renunţasem, când m-am gândit să-l caut într-un teatru, nu într-un templu, un Patriarh al Teatrului se caută într-un teatru gol, paznic peste privilegile eternităţii. Mi-a zis că de 400 de ani stă în acelaşi loc… se priveşte în Oglinda Lumii!

Bătrâne Will, te-a cam “’tradus” omenirea… nu a învăţat nimic din rolul pe care i l-ai distribuit în destinului ei!!?… până la urmă de 400 de ani ai devenit Sufleor într-un teatru căruia I s-au tăiat toate subvenţile morale… joacă în obscuritatea rătăcirii… eşti melancolic?

„E boala vremii noastre când nebunii îi conduc pe orbi! Nimic nu va veni din nimic. Viaţa este o umbră trecătoare, un biet actor care se împăunează şi se agită atâta timp căt e pe scenă şi despre care, apoi, nu se mai aude nimic, dar…continuă, lașii mor de mai multe ori înaintea morții lor.”

Mă simt istovită….ca unui reflector îmbătrânit în teatru, lumina I se şubrezeşte şi clipeşte obosit de atâtea repetiţii… nimeni nu-l întreabă nimic, orga de lumini e programată demult… pe el îl alină doar tăcerea….Cât va mai dura această noapte a minţii? Până la urmă patru veacuri au trecut… degeaba?

„Peştii trăiesc în mare, asemeni oamenilor pe pământ; în amândouă cazurile, cel mai mare îi înghite pe cei mici. Poveţe primește, dar judecă tu însuţi. Învinge durerea, fii vesel cât se poate, căci tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte!”

Mă apostrofează, încurajându-mă…îmi revin exclamând:

Glumeşti?

„Soarta unei glume depinde de urechea care o aude, nu de limba care o spun.”

Îmi adun ultima voinţă şi îi reproşez:
Cred că ai ceva cu femeile, deşi eşti parte dintr-una dintre ele, le-ai acuzat, le-ai mângâiat cu o zgârcenie misogina. De ce?

…se uită la mine hamletian, îmi strâng deja sufletul şi mă pregătesc să mă ridic şi să plec, anticipează frustrarea mea şi porunceşte o zicere:

„Femeia este o mâncare pentru Zei, gătită de diavoli.”

Nu îndrăznesc să-l contrazic, însă murmur eroic:

În general, se spune că femeia este asociată sensibilităţii, un medicament al frumosului, de ce eşti aşa categoric?

„Doctoria prelungeşte viaţa, dar moartea răpeşte şi pe doctor”, se apără strategic !
Ma simt furioasă, simte şi punctează ,recuperându-mă :

„Sunt slabi cei crutați de suferintă, atâta timp cât mai putem zâmbi, cauza nu e pierdută”, mă mângâie cu privirea aspră…..

Naiv, îmi zic că ne-am împrietenit, devin chiar senină şi ridic privirea ca pe-o cortină…sunt pregatită să-mi iau rolul în serios, ce daca e Shakespeare încep să mă dumiresc:

„Vai, sărmane Yorick! ” Te -am cunoscut, din colbul cărţii…. Un om plin de haz şi de o minunată fantezie! Îmi vine rău, când mă gândesc că în oglinda din faţa mea …nu mai râde copilul din mine, anii mi-au luat cu ei risipirea, idealurile, speranţa…cu toate astea ţi-am îmbrăcat sufletele personajelor…bucată cu bucată le-am răscumpărat de pe tarabele eunucilor culturali …şi acum-….oglinda asta a timpului mă înghesuie într-un blestem rostit încet….suntem mai singuri decât un cimitir, batrâne Will…. Unde-ţi sunt poznele? Tumbele? Cântecele? Sclipirile acelea de veselie, care stârneau hohote la masă? N-a mai rămas nici una, ca să-şi râdă de strâmbătura ta de-acum? Stai cu fălcile încleştate? Retorice întrebări….se uită undeva dparte….îmi răspunde sec, asemeni celui înrolat demult în eternitate;

„Nici marmori, nici morminte princiare nu vor trăi cât versul meu bogat. “

Simt o eliberare… parcă am scăpat din „Cursa cu şoareci“ a momentului… dacă ai şti în aceşti 400 de ani, în câte dictaturi, în câte războaie, oamenii s-au lăsat înşelaţi de blestemata asta de „cursă de şoareci“… de ce ai tăcut?

Nu mă vede, pe scenă e o linişte uitată de memorie…….simt într-un colţ privirea lui ca pe un şarpe ce îI poartă coroana dulce veninoasă a clipei…mă uit în jur, căutându-I tronul….il aud, dar nu-l văd….umbrele crimei şi criminalilor personajelor sale aleargă apatic prin faţa noastră… se ridică…. se îndreaptă către oglinda imaginară …încearcă să o aşeze în mijlocul scenei acestei lumi… E singur, gândesc, personajele sale au Îmbrăcat straiele altor timpuri…anticipează mâhnit ceea ce vreau să-l intreb:

„Prietenii sunt ca umbra: nu apar decât atunci când e soare. “

Îl cred, încă nu-l înţeleg…sunt un simplu ostaş în turma clipei… nu-l întreb nimic de bufoni…pentru ca nu l-au părăsit nici o clipă în aceşti 400 de ani…îl întreb dacă mai aşteaptă ceva….răspunde încet:

A fi sau a nu fi… Aceasta-i întrebarea.
Mai vrednic oare e să rabzi în cuget
a vitregiei prăştii şi săgeţi, sau arma s-o ridici
asupra mării de griji, şi să le curmi?
Să mori, să dormi… Atât.
Şi printr-un somn să curmi durerea din inimă
Şi droaia de izbelişti ce-s date cărnii.
Este-o încheiere cucernic de dorit.
Să mori, să dormi. Şi poate să visezi.

Mă ridic şi plec…e linişte …oglinda cea mare a lumii e sprijinită pe umerii lui…a aţipit…de 400 de ani…stă în acelaşi loc…îi mulţumesc pe un bileţel :

„Veacul nostru-a luat-o razna. O, blestemată piază, să fiu eu sorocitul să-l îndrept! “

Foto: facebook

Anca Bica Bălălău