Omul Lumină al poesiei româneşti-Lucian Blaga!
“Oprește trecerea, Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire -,
și totuși te rog: oprește, Doamne,ceasornicul cu care ne măsuri
destrămarea”, perora poetul luminii,Lucian Blaga.
Trecerea sa prin lumea pe care a zidit-o prin poezie s-a oprit pe 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm.
Poetul, filosoful, eseistul, dramaturgul, traducătorul, jurnalistul, profesorul universitar, academicianul și diplomatul român s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume „sunetele lacrimei”.
A fost cel de-al nouălea copil și ultimul copil al familiei Isidor -preot orthodox și al Anei ,născută Moga.Familia provenea din români veniți din Macedonia în secolul al XVII-lea.
Copilăria sa a stat după cum el însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se „mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani.
În anul 1902 a fost înscris în clasa întâi primară la Școala Germană din Sebeş, iar în perioada 1906-1914 a urmat Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. Anul 1908 îi răpește tatăl, iar în 1909, mama poetului se stabileşte la Sebeş. Elevul Lucian Blaga studiază filosofii indieni şi europeni.
Debutează în anul 1910 cu primele poezii: Pe ţărm, Noaptea, în “Tribuna” de la Arad, pentru ca în 1914 să facă debutul în filosofie cu însemnări despre Bergson în ziarul “Românul” din Arad, sub pseudonimul Ion Albu.
În 1914-1917 se înscrie la Institutul Pedagogic-teologic din Sibiu, pentru a nu fi înrolat în armata austro-ungară, unde primește diploma de teolog.
Între anii 1917-1920, urmează Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena,unde studiază filosofia indiană după lucrările lui Daussen.
Își consacră debutul editorial ca poet în anul 1919 cu Poemele luminii şi ca filosof cu Pietre pentru templul meu.
Ia doctoratul în filosofie în anul 1920 cu teza Kultur und Erkenntnis. Pe 16 decembrie se căsătoreşte la Cluj cu Cornelia Brediceanu.
Articol editat de Anca Bălălău, 10 mai 2024, 18:50
În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.
Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor.
„La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935.
„Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filosofie” – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson).
O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filosofice şi piese de teatru.
În perioada 1924-1926 locuiește în orașul Bredicenilor, la Lugoj, cu familia soţiei sale. Apar volumele: În marea trecere, Filosofia stilului, Fenomenul originar, Feţele unui veac şi piesele Daria şi Fapta.
În anul 1930 refuză postul de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, iar pe 2 mai se naşte fiica sa, Dorli.În același an, apare volumul Daimonion şi piesa Cruciada copiilor.
O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipotenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filosofice şi piese de teatru.
A fost ales în 1936, la numai 41 de ani, membru activ al Academiei Române.
În fatidicul an 1948 susține ultimul curs de filosofie al profesorului, scos definitiv de la catedră după reforma învăţământului, iar în perioada 1949-1959 lucrează ca cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei, filiala Cluj, apoi din iunie 1951 este numit bibliotecar-şef şi din iulie 1954 director adjunct la Biblioteca Academiei, filiala Cluj.
În 1951 îşi organizează poeziile scrise după Nebănuitele trepte, toate 77, într-un ciclu cu un titlu nou Ecce tempus și din 1953 lucrează şi în secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj, ca cercetător, cu o jumătate de normă.
Trecând cu Lucian Blaga prin labirintul construcţiilor sale speculative, prin grupările de factori ascunşi din a căror acţiune se naşte constelaţia diversă a stilurilor, cititorul va rămîne adesea nedumerit şi chiar contrariat.
George Gălinescu, cu mult înainte, nu numai că îşi exprimase rezervele faţă de filosofia lui Blaga, dar îl şi sancţionase, sever, ca pe un „adevărat mistic” ce admite ca mijloc de investigaţie delirul şi care împinge dincolo de limite căutarea expresiei inedite.
Blaga însuşi – după cum o mărturiseşte în Geneza metaforei şi sensul culturii – era conştient că încercarea sa de a plăsmui o viziune filosofică prin care să desluşească semnificaţia ultimă a stilului şi culturii, a destinului creator al omului, n-a reuşit să găsească un grai potrivit propriilor sale exigenţe ştiinţifice. Pentru a-şi comunica gândurile a fost nevoit să recurgă adeseori la „imagini ciudate”, mitice şi nu filosofice, să treacă adică din limitele filosofiei propriu-zise în domeniile obscure ale mitosofiei. În fapt, credem noi, deficitul de conţinut al viziunii filosofice s-a răzbunat inevitabil, lăsîndu-şi amprenta asupra formei ei de expresie.
Și totuși, Lucian Blaga rămâne filosoful culturii, iar în cadrul sistemului său de gîndire idealist, a „ceţei nordice” ce-i înconjoară gândirea, palpită viu un miez bogat de observaţii şi analize extrase dintr-un studiu extins pe imense suprafeţe de cultură. Setea umană a transcendenţei, nevoia organică a depăşirii şi autodepăşirii fiinţei umane l-au condus pe Blaga spre reflecţii stăruitoare asupra raportului dintre relativ și absolut. Acest absolut, filosoful l-a numit întotdeauna cu A mare sau i-a dat un nume propriu: Marele Anonim.
Chiar dacă a fost persecutat de regimul communist, Lucian Blaga prin opera ce ne-a lăsat-o prilejuieşte o asemenea confruntare, căci substanţa ei intelectuală, independent de expresia în care s-a întrupat, suscită meditaţia, aşază întrebări si solicită răspunsuri.
În anul 1956 a fost propus pentru Premiul “Nobel” pentru Literatură de către Rosa del Conte şi de criticul Basil Munteanu, dar se pare ca ideea a pornit de la Mircea Eliade.Reușita acestui demers ar fi constituit consacrarea definitivă a poetului, dar ar fi însemnat şi o mare izbândă pentru literatura română aflată, în anii 1950, în nefericitul impas al realismului socialist. Cauzele „rătăcirii“ dosarului Blaga nu au fost încă pe deplin desluşite de către cercetători.
Cornelia Brediceanu Blaga, soţia poetului, nota legat de propunerea pentru Nobel:
„Basil a plecat cu referatul la Stockholm, având certitudinea că toţi cei din comisie vor vota pentru acordarea premiului lui Lucian”. Însuşi Lucian Blaga avea cunoştinţă de faptul că fusese propus pentru Premiul Nobel. Mai mult, chiar citise Referatul înaintat înaltei comisii de la Stockholm. Fiica sa, Dorli, în lucrarea „Lucian Blaga. Corespondenţă de familie“, scrie: În toamna anului 1956, Blaga a fost propus pentru Premiul Nobel. Statul român nu şi-a dat însă asentimentul”.
Din păcate, zicerea poetului: „Unora le place numai ce înţeleg, alţii pot înţelege numai ce le place”, reiterează un adevăr valabil parcă şi astăzi.
Cu doi ani înainte de a muri, în aprilie 1959, se pensionează, după o muncă uriaşă, mai ales în ultimii zece ani, în care a fost şi un mare traducător.
“Faptul că orice viaţă de pe pământ se termină prin moarte, nu dovedeşte că moartea este scopul vieţii”, afirma Lucian Blaga, cel care rămâne unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român, o conștință a culturii române prin puterea geniului său, pentru că a împărtăşit limba şi literatura română cu „sunetele lacrimei”.
Celor care nu s-au cuminecat măcar o data în viață cu o poesie a lui Lucian Blaga, nu vor simți ce înseamnă cu adevărat Lumina, pentru că : “Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”, după cum scria poetul.
Surse: Horia Teculescu, precizează în Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră,ediția 1935
