Toma Caragiu, o victimă a cutremurului din 1977

Au trecut 48 de ani de la cel mai puternic cataclism natural din România, cutremurul ce s-a produs la ora 21:22:22, în data de 4 martie 1977, cu efecte devastatoare asupra României. A avut o magnitudine de 7,2 grade pe scara Richter și o durată de circa 56 de secunde.

Articol editat de Anca Bălălău, 4 martie 2025, 15:27

Rula un film bulgăresc, Dulce și amar la TV… Din acea seară nimic n-a mai fost la fel pentru români. Din acea seară pe lângă multe alte victime, cel care era mai iubit decât orice alt artist al vremii, Toma Caragiu, avea să devină poveste. O poveste ce trebuie spusă mai departe.

Toma Caragiu a văzut lumina zilei pe 21 august 1925, în satul grecesc Aetomilitsa, provincia Konitsa, prefectura Ioannina, regiunea Epir, Grecia. Împreună cu familia se refugiază în Cadrilater, pe atunci în România, iar după o serie de peregrinări, se stabilesc în Ploiești, unde Toma a terminat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești.Urmează, după o scurtă abatere la Drept, cursurile la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București, clasa Victor Ion Popa.

Debutul pe scenă îl face pe scena studioului „Teatrului Național” din Piața Amzei (1948), când încă student în anul III, i se încredințează rolul unui scutier în piesa Toreadorul din Olmado pus în scenă de regizorul Ion Şahighian.

La 1 mai 1948 este angajat ca membru la Teatrului National. Iar in 1949, la 24 ani, obtine Diploma de absolvire a I.A.T.C.

În 1953, la vârsta de 28 de ani, este numit director al „Teatrului de Stat” din Ploieşti, funcție pe care o va deține timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieșteană 34 de roluri.
În anul 1965 a fost invitat de Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra din București, unde a trăit pe scândura teatrului peste 90 de Premiere.

„Eu, care sunt un inhibat, un timid și, în general, un om singuratic, retras, deseori sfios, alteori brutal, aveam nevoie să joc mult. Victor Ion Popa mă sfătuise să mă duc oriunde și să joc orice. Iubesc mult teatrul și ca spectator. Puteam să-mi aleg altă carieră, dar scena a însemnat totul pentru mine”, mărturisea regretatul actor.
T

eama artistului de avioane era legendară, în mod tragic s-a împlinit ceea ce i s-a prezis. Regretatul actor Florian Pittiş a confirmat după moartea lui Toma Caragiu, că acesta i-a spus directorului adjunct al Teatrului Bulandra, Maxim Crişan, că nu va merge cu avionul într-un turneu în Statele Unite ale Americii:„Eu, cu avionul? Nu, lasă că-mi aranjez cu vaporul. Mi-a prezis cineva că o să mor într-o prăbuşire”.

În seara fatidică de 4 martie 1977, artistul avea în vizită pe prietenul său, regizorul de film și TV Alexandru Bocăneț, venit să sărbătorească finalizarea filmului său „Gloria nu cîntă”, în care juca rolul principal. Imobilul în care locuia a fost distrus de cutremur până la etajul III. Toma Caragiu locuia la etajul II, dar cei doi au fost surprinși încercând să fugă pe scări și prinși între dărâmături. Trupul actorului a fost găsit la șase zile după cutremur, iar funeraliile au avut loc a doua zi, pe 11 martie 1977, în Cimitirul Bellu.

‘’ A câta zi o fi?
Un soldat TR cu o mască de tifon pe față, cu părul blond, cară targă după targă. Generalul Lavric îmi spune că e actor la Turda. Acum își face stagiul militar. Mă apropii de el. Își dă masca jos. E foarte tânăr și emoționat.

• De când lucrezi aici?
• De la început.
• Te superi dacă te întreb cum te cheamă?
• Nu. Manolache.
• Ai dormit ceva.
• Nu mi-e somn. Vreau să-l găsesc pe maestrul Caragiu.
• Îl iubeai.
• Era idolul meu.
  Constat îngrozit că vorbim la timpul trecut. Îi Întind termosul cu cafea.
• Iertați-mă. Mă cheamă…
  Privesc după el. Fuge și prinde brațul unei tărgi. Îi doresc în gând succes în profesie și viață. Merită.
  Vorbesc cu generalul. Nu mai are glas și ochii îi sunt injectați de nesomn.
• N-ați dormit deloc, tovarășe general. Cum rezistați?
• Sunt infanterist.
  Zâmbește obosit și trage din țigară.
  Orele și zilele s-au comprimat în altele. Speranțele unora au obosit. Jean Constantin privește de ceasuri lungi apartamentul lui Toma care e întreg. Mă întreabă mereu:
• De ce n-a rămas în casă? De ce?
  Plânge. El, care de-atatea ori, cu Toma, ne-au făcut să râdem în hohote, plânge.
  Au trecut 6 zile și 6 nopți.
  10 martie.
  Ora 13,10:
  Cascadorii Aurel Popescu și Mircea Pascu strigă ceva de sus de pe dărâmături. Buldozerele se opresc. Băieții fac semne. Se lasă liniștea care acum îți sparge urechile. Generalul Lavric urcă. Se uită la ceva. Mă strigă. Un ostaș coboară și aduce o ramă de ochelari turtită. Caramitru bâiguie:
• Ochelarii lui.
  Începe sĂ hohotească. Strig la el și pornesc în sus.
  Sunt doi. Doi oameni îmbrățișați, două vieți, două destine: Bocăneț și Toma Caragiu. Au murit din prima clipă. Casa scărilor s-a prăbușit peste ei undeva la parter. Mai aveau câțiva metri până la ieșire. Sunt încremenit, doar bărbia îmi tremură. Caut să mă stăpânesc.
  Cascadorii îi degajează dintre dărâmături, încet, cu mâinile goale. Îndepartează fiecare pietricică
  Un actor uriaș, un om uriaș, un suflet uriaș a fost strivit într-o seară ăde un bloc oarecare. Absurd, incredibil.
  Ora 13,30:
  Îi urcăm în două ambulanțe. Ecaterina Oproiu e lângă cele două tărgi. Încerc s-o îndepărtez.
• De ce vrei să vezi toate astea, Catrinel?
• Pentru că vreau sa scriu, trebuie să scriu despre asta toată viața.
  Cascadorul Aurel Popescu vine lângă mine. Are cearcăne mari și ochi roșii. Îmi șoptește obosit:
• Nea Ioane, eu am terminat. Mă duc să mă culc.
  Îl sărut. Pe obraji are lacrimi. Pleacă. Îl petrec cu privirea. Merge împleticit și casca de protecție îi atârnă într-o mână. Sunt sigur că nu va ajunge acasă. Sunt sigur că se va opri la alt bloc prăbușit.
  11 martie.
  Ora 18,00:
  Totul s-a terminat. Zeci de coroane au acoperit un destin mare și tragic. Zeci de mii de oameni s-au înclinat la Cimitirul Belu în fțta lui. Zeci de mii de oameni s-au descoperit la vederea fotografiei care-l arăta în ultimul lui mare rol din „Lungul drum al zilei către noapte”. Zeci de mii de oameni au venit să-l petreacă pe acest lung drum.
  Mormântul lui e vis-a-vis de cavoul lui Constantin Tănase. Dacă o să priviti de pe prima alee, ochii dumneavoastră or să citească pe o cruce simplă: TOMA CARAGIU. Și puțin mai sus la vreo câțiva metri or să vadă un cărăbuș pe un cavou și un nume: CONSTANTIN TĂNASE.
  Ieșim încet, tăcuți, duși de șuvoiul de oameni.
  Mă simt vinovat ca ultima oară când l-am văzut pe scenă nu l-am aplaudat destul de tare. Mă simt vinovat că ultima oară când l-am întâlnit nu i-am strâns mâna cu mai multa caldură.
  Conduc atent mașina prin fluxul circulației de seară. La un cinematograf rulează filmul „Actorul și sălbaticii”. Jucam și eu în el. Juca și Toma. Îl juca pe Constantin Tănase.’’-nota regretatul actor Ion Besoiu în anul 1977.

Pe lângă multe alte suflete nevinovate, au pierit atunci și multe personalități ale culturii române: Doina Badea, interpretă româncă de muzică ușoară; Alexandru Bocăneț, regizor român de televiziune; Alexandru Ivasiuc, prozator român; Anatol Baconsky, poet, prozator, eseist român; Eliza Petrăchescu, actrița româncă de teatru și film; Filofteia Lăcătușu, solistă de muzică populară; Tudor Dumitrescu, pianist și compozitor român; Mihai Gafița, critic și istoric literar român și pe lângă mulți alții, din păcate și Toma Caragiu actorul iubit și apreciat de întreaga suflare românească.

Epilog- „Se poate trăi fără artă şi cultură? Da! Dar nu merită”!Toma Caragiu

Sursa: File de jurnal de ION BESOIU, revista „Luceafarul” nr. 14, 2 aprilie 1977)