Prezența lui Mihai Eminescu în Banat dăinuie la 136 de ani de la moartea sa

’’El și numai el, ne-a ajutat să înțelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înțelesul și bucuria nenorocului de a fi român. Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru și cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele și cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăși a acestui cer și a acestui pământ, cu toate frumusețile, durerile și nădejdile crescute din ele. Dacă poporul român dispare și rămâne o carte a lui Mihai Eminescu , lumea va ști cine au fost românii,’’ afirma marele Mircea Eliade despre Luceafărul poeziei românești.

Articol editat de Anca Bălălău, 13 iunie 2025, 18:00

Cu Mihai Eminescu, Mihail Eminovici pe numele său real, „omul deplin al culturii românești” -se naște literatura poetică română sub auspiciile geniului lui și forma limbii naționale, care și-a găsit în poet cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, și va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.
S-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, fiind al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.
Anii copilăriei îl regăsesc la Botoşani şi Ipoteşti, unde are parte de libertate totală în mijlocul naturii.

În Banat s-a născut prima lucrare de doctorat în care a fost denumit pentru prima data Luceafărul Poesiei Românești!

Dar, comemorând 136 de ani de la moartea poetului, anul acesta când aniversăm prima Zi a Banatului Montan, vă invit să evocăm legăturile lui Mihai Eminescu cu Banatul.
Despre Mihai Eminescu, patriarhul limbii și literaturii române, ridicat la ceruri cu o sută de ani înainte de Revoluția din 1989, se cuvine a vorbi cu simplitatea firească a gestului prin care îi aprindem o lumânare și-i dăm spre pomenire o cană cu apă, așezate peste un ștergar alb cusut cu margini tricolore. Miron Cristea, primul Patriarh al României plecat din scaunul episcopal de la Caransebeș, a realizat prima lucrare academică dedicată marelui poet Mihai Eminescu, în anul 1895, pe atunci fiind Elie Cristea, un tânăr doctorand care absolvea studiile de filosofie şi filologie modernă la Budapesta cu o teză intitulată: „Eminescu, viaţa şi opera. Studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română“. În cuprinsul ei a fost numit pentru prima dată „Luceafărul Poeziei Româneşti“.
Un manifest al unui ierarh cărturar pentru recunoaşterea de către istoria culturii şi a literaturii române a meritelor celui dintâi patriarh ca eminescolog avant la lettre.
Viaţa lui Eminescu nu este prezentată encomiastic, ci realist. Obiectiv. Nu sunt trecute cu vederea episoadele mai puţin fericite ale poetului. Dar sunt prezentate decent, fără a-i găsi justificări inutile. Specific metodei de lucru a autorului acestei teze este prezentarea unor versuri scrise de Eminescu alături de anumite detalii biografice. Este prima teză de doctorat asupra lui Eminescu din întreaga literatură. Şi una izbutită, unde afirmă despre Eminescu că „a filtrat şi a scos din limba română esenţa ei de frumuseţe, divinul, inefabilul. Nimeni n-a conjugat, aşa cum a făcut-o el, cuvântul cu gândul şi cu simţirea, făcându-le să respire simfonic şi să fie în acelaşi timp muzică şi înţelepciune. Eminescu ne-a învăţat ce poate limba română şi ce putem fi noi prin «limba noastră».
Eminescu și Banatul

În anul 1868 se consemnează lui Mihai Eminescu în Timişoara, cu trupa Teatrului Naţional condusă de Mihail Pascaly, din care făcea parte, ca sufleur, copist de roluri şi secretar particular al directorului, în turneul lor prin Ardeal și Banat din mai până-n septembrie 1868.
Teatrul obţinuse viza oficială a Consulatului general austriac din Bucureşti. S-a trecut frontiera pe la punctul de control Predeal, “în diligenţe ori în chervane braşoveneşti”, şi călătoria a durat trei zile de la Bucureşti până la Braşov.
Revistele timpului consemnează generos evenimentul.

Turneul, până în septembrie, a străbătut şase oraşe: Braşov (17 mai -15 iunie), Sibiu (18 -29 iunie), Lugoj (4-26 iulie), Timişoara (28 iulie – 31 iulie), Arad (1 august-27 august), Oraviţa (31 august).
Ziarul sibian “Hermannstadter Zeitung” din 18 iunie va publica şi lista membrilor ansamblului: damele Catinca Dimitrescu, Maria Vasilescu, Matilda Pascaly, Maria Gestianu şi domnii Ioan Săpeanu, Mihali Pascaly, Ion Gestianu, Victor Fraiwald, Mihai Eminescu, Petre Velescu, Simion Bălănescu.
Societatea românească din Sibiu dă un banchet festiv, la hotelul Împăratul Romanilor. Ieronim Bariţiu, care îl vedea prima oară pe poet, nota că era “un tânăr (…) cu părul lung şi de culoare neagră, foarte frumoasă, cu nişte ochi expresivi, vorbitori şi totodată misterioşi”.
“Membrii societăţii peste tot sunt tineri, bine aleşi şi modeşti”, nota A. M. Marinescu în articolul“Teatrul naţional”, în revista “Familia”, nr. 9/21 iulie 1868.

Atanasie Marian Marienescu era pe atunci jurist la Lugoj şi vechi colaborator al revistei “Familia”, spaţiu comun de activitate cu Eminescu. Articolele sale vădeau preocupări legate de datini şi poezia poporală, de interes şi pentru eminescu. At. Marienescu avea de asemenea şi preocupări literare, chiar se discutase ideea ca trupa să pună în scenă, în timpul turneului, o piesă originală a lui At. Marienescu, “O glumă”, şi desigur Eminescu luase în primire textul, ca un fel de secretar literar, cum sigur era.

Eminescu [personajul nostru romantic] era îndrăgostit de tânăra şi talentata actriţă-pianistă din trupă, Maria Vasilescu.
Dar aceasta, artista-cântăreaţă, alintată de Eminescu “Mariţa”, cu suflet poate ceva răvăşit de invidie pe succesul Matildei Pascaly (care, deşi gravidă în ultima lună, la Lugoj fusese prima stea feminină), pleacă intempestiv, fără serioase motive la Bucureşti (neînduplecată în hotărâre nici de rugăminţile tandre ale lui Eminescu), în timpul turneului, dezorganizând cumva programul. respins şi dezamăgit (şi cum exprimarea sa a fost mereu pătimaş poezia), îi dedică actriţei poezia “La o artistă”, trimisă la revista “Familia”, 30 august 1868.
“Tu cântare întrupată / De-al aplauzelor fior / Dispărând divinizată / Răpişi sufletul de dor”. (În aceeaşi revistă, apăruse mai înainte o poezie de G. Baronzi, similară ca titlu “La o cântăreaţă”.)

La Timişoara trupa a stat o săptămână şi a prezentat trei spectacole: 28, 30 şi 31 iulie.

Ciclul a fost deschis cu spectacolul “Ştrengarul din Paris”, în care Mihail Pascaly şi Matilda Pascaly au avut rolurile principale. la primul spectacol “după finea actului întâi s-a împărţit între public următoarea poezie frumoasă scrisă de junele nostru poet, Iulian Grozescu: Timişoara cea bătrână / Pare c-a întinerit / Căci azi Talia română / Prima dată a sosit / A sosit să ne vestească / Că aşa vom mai trăi / Limba dulce românească / Dac-am şti-o a iubi”.
Iulian Grozescu(1839-1872) avea atunci 29 de ani şi era directorul Teatrului orăşenesc timişorean, unde trupa a susţinut spectacolele. Şi el era un cunoscut al lui Eminescu prin intermediul revistei “Familia”: la 5 iunie 1865, când I. Vulcan fondează revista “Familia”la Budapesta, I. Grozescu, considerat atunci însemnat poet şi prozator român din teritoriile româneşti ocupate de Austro-Ungaria, devine prim-redactorul ei şi colaborează intens aici cu versuri, nuvele, cronici etc. Cum el era responsabil de rubrica debutanţilor şi de poşta redacţiei, e lesne de presupus că de fapt lui i se datorează debutul lui Eminescu în “Familia”, şi năşirea lui definitivă, din Eminovici în Eminescu.

Problema limbii române era un obiectiv de seamă în lupta naţională, care însufleţea tineretul şi intelectualitatea timpului. “Sala arhiplină, care a adus spectatori din împrejurimi sau chiar localnici mai îndepărtaţi, a primit manifestaţia cu multă căldură şi a răsplătit pe reprezentanţi cu ovaţii repetate şi însufleţite”.

A doua zi, miercuri 29 iulie, era zi liberă între spectacole. Tânărul director al teatrului, Iulian Grozescu, care locuia în cartierul Fabric, la vărul său primar, învăţătorul Traian Lungu, îi duce acolo pe actorii bucureşteni, într-o întâlnire culturală, la care a participat sigur protipendada urbei. Viitoarea scriitoare Emilia Lungu-Puhallo, fiica învăţătorului Traian Lungu, atunci, în vara lui 1868, o domnişoară de 15 ani, ce cocheta cu poezia, a fost fascinată că l-a cunoscut pe poet, în cartierul Fabric:
“pe atunci, timişorenii vedeau în tânărul poet Eminescu, al cărui nume îl cunoşteau deja din revista “Familia”(…) pe fratele român de dincolo de Carpaţi, care le aducea, prin versuri şi prin farmecul cuvintelor sale, solia frumuseţii şi a sentimentelor ce legau pe fiii aceluiaşi popor”.
Actorii sunt cazaţi pe la diverse personalităţi înstărite ale oraşului ori intelectuali mai de seamă. În casa unei astfel de gazde (pesemne casa învăţătorului T. Lungu), Matilda Pascaly va deveni mamă. În Arhiva parohiei Fabric, într-un registru de stare civilă, în “Protocolulu botezaţiloru”, e trecut cu data naşterii 18 iulie 1868, stil vechi (30 iulie, stil nou), Andrei Claudiu Pascaly, de “mărturisire” greco-orientală, iar la rubrica naşilor e trecut Andreiu Mocioni de Foeni, baron, unul dintre cei mai înstăriţi oameni ai banatului, cunoscut pentru actele filantropice întru sprijinirea elementului românesc.
În a doua reprezentaţie, joi 30 iulie, fără primadona Matilda Pascaly, s-a jucat “Frica e din rai”, o comedie cu cântece ale lui Pascaly. O ştire din “Familia” anunţă că familia Pascaly “tocmai în cetatea Timişorii s-a mai înmulţit cu un membru”.
În 31 iulie e al treilea spectacol, cu piesele “Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni” de D. Bolintineanu şi “Doi profesori procopsiţi”. După ultimul spectacol s-a oferit actorilor o cină în parcul oraşului (azi Parcul Poporului), la care “toţi au luat parte şi pe lângă ei încă veni 50 de persoane”.
De aici, trupa va ajunge la Arad, la 1 august. Acum Eminescu îl cunoaşte pe Iosif Vulcan, aflat printre spectatori. Îi încredinţează şi poezia Amorul unei marmore, care la fel poate fi inspirată de o înflăcărare neîmpărtăşită faţă de o actriţă, ori dedicată ei, după cum susţine I. L. Caragiale:

“În 8 august se ţinu a treia reprezentare, jucându-se “Sterian Păţitul”, comedia naţională (…) aşa văzurăm pe mai mulţi din cotidianul Zarandului, care făcură cale de două zile, numai ca să poată auzi cel puţin o dată limba română pe scenă”.

Se consemnează, în revista “Familia”, evenimentul: “O zi mare a fost, căci ieri întâia oară răsună pe scena Aradului limba noastră dulce şi sonoră”.

Două spectacole la Oravița , în 31 august şi în 1 septembrie

Au urmat două spectacole în #Oraviţa, oraşul cu veche tradiţie teatrală, cu cel mai vechi teatru din România, în 31 august şi în 1 septembrie. trupa sosise aici în 30 august: “în ziua aceea fiind duminică, membrii societăţii au avut ocaziunea a vedea jocurile şi porturile româneşti”. Spectacolele au fost la fel cu succes deplin: “n-a mai văzut teatrul nostru atâta gloată de om în volumul său”.
În septembrie, cu trupa M. Pascaly, Eminescu îşi încheie turneul în Ardeal şi Banat.

Ale vieţii valuri, printre “sute de catarge”, îl vor purta la Viena, Berlin, Florenţa, Odesa etc., dar nu-l vor mai rătăci la Timişoara. poate doar gândurile şi înscrisurile îl vor călători des înspre aceste locuri, prin prieteni, amintiri, crezuri politice şi literare etc.

Așadar Mihai Eminescu a slujit limba română atât ca om de litere, om de teatru, jurnalist, ultimul romantic al lumii a plătit imensa sa capacitate intelectuală cu propria viață, primind la schimb NEMURIREA! Se spune adesea că toată lumea ar vrea opera lui Eminescu, dar nu și viața lui…
Final de viață
La 3 februarie 1889, Eminescu este internat la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi, mai apoi este mutat la sanatoriul Caritas, pentru ca la 15 iunie,acum 136 de ani, poetul să treacă în eternitate, la sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor.
În acea zi, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”.
La 17 iunie are loc, la Cimitirul Bellu, înmormântarea poetului, sicriul fiind dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori, iar corpul său fiind înhumat la umbra unui tei.

Poetul George Călinescu a scris despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
’’De fapt, Eminescu, el de ce este cel mai iubit și cel mai drag și iată că nu trece o zi într-un fel sau altul să nu-i amintim numele. Pentru că el ne-a ajutat pe toți să ajungem la o înțelegere a ’’Luceafărului’’, la înțelegerea tragică, dar olimpiană a acelui ,’’Nu credeam să învăț a muri vreodată’’, susținea Nichita.
Surse: REVISTA LIMBA ROMÂNĂ-Chișinău
Bibliografie
Birou, V., Din legăturile lui Eminescu cu Banatul, în “Orizont”, nr. 5, 1964.
Scurtu, I., Eminescu în Banat, în “Semănătorul”, nr. 33, 1903.
Iliescu, I., Eminescu în Banat, Timişoara, Biblioteca centrală a regiunii Banat, 1964.
Horvat, Săluc, Mihai Eminescu: dicţionar cronologic, Baia Mare, Gutinul, 1994.
Pop, Augustin Z. N., Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura academiei, 1962.