In memoriam, Gheorghe Dinică: „cel mai mare «rău» al cinematografiei românești”

Astăzi, despre cel mai iubit actor în roluri negative, Gheorghe Dinică, la 16 ani de la plecarea sa dintre noi.

Articol editat de Anca Bălălău, 10 noiembrie 2025, 16:27

Finalul vieții sale a început la 9 noiembrie 2009,când marele actor a fost operat la Spitalul Floreasca, având diagnostice extrem de complicate: colecistită acută fără pietre, şoc septic, la care se adăuga disfuncţie multiplă de organe cu insuficienţă respiratorie acută. Din nefericire evoluţia post-operatorie, cu toate eforturile medicilor, nu a fost însă favorabilă, pacientul necesitând şi un simulator cardiac.

Gheorghe Dinică a trecut la Domnul a doua zi, marţi, 10 noiembrie 2009, la Spitalul Floreasca, în urma unui stop cardiac.
La 13 noiembrie, trupul său neînsuflețit a fost depus în foaierul Teatrului Național din București unde a fost petrecut cu aplauze timp de 15 minute de aproximativ 2000 de persoane venite să-și ia rămas bun.
În aceeaşi zi a fost înmormântat la cimitirul Bellu, pe Aleea Gheorghe Dinică, denumită astfel în semn de omagiu, alături de alţi actori monumentali plecaţi prea devreme: Toma Caragiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Ștefan Iordache…

La 15 septembrie 2013, un bust din bronz al îndrăgitului actor Gheorghe Dinică, a fost dezvelit în faţa Teatrului de Comedie din Bucureşti, în aplauzele unui public numeros. George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie, a declarat atunci că evenimentul ar putea fi numit „deschiderea stagiunii 2013-2014”, în care Gheorghe Dinică „joacă rolul principal”. În amintirea sa, o plăcuţă cu numele actorului poate fi văzută sub Gongul Thaliei, inaugurat în decembrie 2013, în Piaţa Timpului – proiect iniţiat de Teatrul Metropolis şi directorul său, George Ivaşcu, împreună cu Primăria Capitalei.

”În război așa e: scapă cine poate. Nu plâng. Pentru că am ajuns departe, foarte departe, deși am pornit de la fundul sacului. În viață trebuie mereu să treci peste nenorociri și să ridici capul sus și să răzbești. Eu am răzbit. M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea!”mărturisea Meşterul Dinică.

Și oamenii nu l-au uitat… pentru rolurile din film și teatru, pentru muzică, a imprimat patru albume: Cântece de petrecere (2003), Cântece de petrecere 2 (2003), Romanțe (2004) și Parol că te iubesc (2006).
Cea mai renumită piesă interpretată de maestru rămâne „Sunt vagabondul vieții mele”, un cântec din spectacolul „A doua Șansă”.

Pe 10 noiembrie 2009, Meșterul Dinică a plecat…
„Lumea e mică! Ce mai… câteva mese!-spunea ironic Gheorghe Dinică.La acele câteva mese stau amintirile marilor atiști…

Povestea sa

S-a născut, în ziua de Crăciun a anului 1933 – deşi a fost declarat pe 1 ianuarie 1934, pentru că „nu era nimeni la primărie, toţi erau la chefuri“ –, pe strada Pinului, la numărul 34.
Nu a jucat pentru a fi iubit, a jucat pentru că acest Har îl purta în gene, purta în fiecare rol o candoare greu de descris în cuvinte, caracteristicile personajului negativ şi noi, chiar dacă ne regăseam în ele, îl suportam şi îl aplaudam cu o loialitate greu de descifrat pe cel denumit de Horațiu Mălăele : „cel mai mare «rău» al cinematografiei românești”. Părinţii lui au divorţat când era foarte mic şi a rămas mai mult în grija bunicilor. A cunoscut toate aspectele sărăciei şi nefericirii personale – “Am purtat şi pantofi cu talpă de lemn; iarna era frig, viscol, şi nu întotdeauna aveam costumaţie din asta, contra frigului“, povestea Meșterul Dinică.

Aşa că din toate aceste lipsuri s-a născut fascinaţia pentru stradă şi pentru oamenii ei – „Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie“.
Dar cea mai cumplită amintire a copilăriei a rămas din vremea războiului. Avea 10 ani când au avut loc bombardamentele din 4 aprilie 1944. Suficient cât să-şi amintească cum a căzut bomba pe casa în a cărei pivniţă se ascunsese alături de alţi prieteni, cum suflul l-a scos afară şi cum şi-a văzut unii camarazi spulberaţi împrejur.

“Toată viaţa noastră a fost afectată de perioada războiului. Copilăria noastră n-a putut să treacă aşa, părinţii noştri sufereau, ne transmiteau şi nouă“, spunea el la „Profesioniştii“.

La vârsta de 17 ani s-a angajat funcţionar la Poşta Română. Din calitatea de angajat al Poştei a putut să se integreze în mişcarea teatrală de amatori. Atunci a descoperit că aceasta este vocaţia sa, că pentru asta trebuie să-şi risipească toata energia. Aici a găsit oamenii care i-au îndrumat primii paşi în actorie. Prima reprezentaţie pe scenă a fost în „Titanic-vals“, în rolul locotenentului Stamatescu. „Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală“, povestea Dinică într-un interviu din „Gazeta Teatrului Naţional“, în 2001. A fost mare succes! Toată lumea l-a îndemnat să facă teatru şi nimic altceva. A făcut, dar tot la amatori o vreme.

De aici până la recunoaşterea talentului său nu a mai fost decât un pas. Mai precis, un concurs naţional, la care a participat cu echipa cercului teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor din Bucureşti.
Avea 22 de ani şi juca rolul lui Bogoiu, în „Jocul de-a vacanţa“, de Mihail Sebastian. Şansa a făcut ca în juriu să fie profesoara Dina Cocea, care l-a reperat imediat pe tânărul care a primit marele premiu: „Te-ai născut pentru scenă. N-ai dreptul să-ţi sacrifici vocaţia, te primesc la cursurile mele de pregătire“, i-a spus atunci cea care avea să-i fie profesoară la Institut.
În anul 1957 a intrat la Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică București la clasa profesoarei Dina Cocea. A absolvit în anul 1961, fiind deja apreciat încă de la prima sa urcare pe scenă, chiar din același an, și aceasta pentru rolul inspectorului Goole în piesa Inspectorul de poliție. De atunci, Dinică a jucat la cele mai importante teatre din România.

Gheorghe Dinică a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai mari actori români, cu o carieră excepțională, ce însumează aproape 100 de filme, peste 40 de piese de teatru și 30 de producții pentru televiziune (piese de teatru, seriale sau telenovele).
În anul 1996, după 60 de ani în care a fost „vagabond”, așa cum singur s-a intitulat în melodia sa, s-a căsătorit cu Doamna Gabi– Gabriela Georgeta, care i-a fost alături până la moarte. Despre soția sa spunea:
“E o femeie care are o relație clară cu viața și care a făcut ordine în dezordinea existenței mele. Dragostea nu are vârstă, indiferent că este în primăvara anilor sau a toamnei, ea răbufneşte şi îşi cere drepturile.”

Gheorghe Dinică a colaborat atît în film cât și pe scenă cu mari regizori români, printre numele cele mai importante se numără Sergiu Nicolaescu, Andrei Blaier, Mircea Danieliuc, Constantin Vaeni, Dan Pița, Lucian Pintilie, Mircea Drăgan, Șerban Marinescu, Nae Caranfil,Andrei Șerban, David Esrig.
“Acest actor uriaş, care a urcat pe scenă mai des decât toţi actorii unui teatru mare la un loc, care a jucat roluri grele în peste 80 de filme şi care a făcut atâtea alte lucruri frumoase pentru noi, semenii lui. Am zis întotdeauna că atunci când a venit Gheorghe pe lume a fost o inflaţie de daruri dumnezeieşti”, îl descria scenaristul Dan Mihăescu.

Românii l-au iubit, deşi nu a jucat pentru a fi iubit, a jucat pentru că acest Har îl purta în gene, l–au iubit pentru că purta în fiecare rol, cu o candoare greu de descris în cuvinte, caracteristicile personajului negativ şi noi, chiar dacă ne regăseam în ele, îl suportam şi îl aplaudam cu o loialitate greu de descifrat.

Românii l-au iubit pentru că era unicul Gheorghe Dinică, căruia Regizorul Cel Mare I-a dat Cămaşa Meşterului să o poarte în peste 70 de filme, în special în rolurile unor personaje negative, motiv pentru care Horațiu Mălăiele l-a supranumit: „cel mai mare «rău» al cinematografiei românești”.