[FOTO] Nora şi Nada Stîngu, artiste plastice originare din Reşiţa pe simeze la Alba Iulia

La începutul lunii august, în parteneriat cu Asociația bucureșteană Fighting for Art, a avut loc la Museikon, Muzeul Icoanei și Cărții Vechi, din Alba Iulia, deschiderea expoziției „Autoportretul unui Deceniu” a surorilor gemene Nada și Nora Stîngu, curatoriată de artista vizuală Ana Petrovici-Popescu.

Expoziția se poate vizita până pe 9 septembrie 2022

Nora și Nada Stîngu (n.1984) sunt originare din Reșița, împreună cu Ana Petrovici-Popescu (n.1986) au absolvit Universitatea Națională de Arte, iar în prezent trăiesc și activează în București.

Ana Petrovici-Popescu

„Autoportretul unui deceniu” abordează relația cu Dumnezeu din două perspective diferite, cea a condiției umane și cea a artistei aflate în conflict cu societatea incapabilă să ofere demnitate artei.

Nada ne propune să vedem interiorul omului îngreunat de propriile greșeli, al cărui corp nu poate fi curățat la un program infinit de spălare. Corpul, cel care ne arată prezentul și faptul că viața de aici nu e doar o sală de așteptare pentru viața de apoi, plătește fără apărare pentru gândurile pline de intenții defecte.

Pe vremuri, oamenii își pregăteau pe tot parcursul vieții hainele ce le vor îmbrăca ultima înfățișare a corpului înainte de a se închide în pământ, însă carnea minții, a emoțiilor și a gândurilor nu pot fi asemeanea pregătite. Greșeala pare ca un ciocan de bătut carnea ce transformă corpul în forme unghiulare sau poate chiar omul își modelează de bunăvoie corpul pentru a-și-l face adăpost și a se ascunde de privirea Celui căruia i-a greșit. Personajele decupate par a fi adăposturi în care nu intră lumina, cu încăperi unde se poate muri de rușine și unde greșeala poate aștepta preschimbarea sau dispariția/dizolvarea prin credință. Gura lipsește din fiecare lucrare, incapacitatea de a vorbi sau de a te justifica nu îi este permisă omului-ascuțit, gura i-a fost ștearsă pentru ca greșeală să își găsească mai greu ieșirea.

Omul din picturile Nadei este dezbrăcat de identitatea proprie în relația cu Dumnezeu, este prima ființă, este omul ce se identifică cu Adam, cu Eva sau cu apostolii, toți aflați în momentul apăsător al conștientizării propriilor păcate, apoi tot el se transformă în piatră, în stâncă cu păr și țepi și se preschimbă în unealtă de săpat pământul.

Poate albastru recurent e semnul rupturii din Rai sau a greșelii omului ce frânge bucăți din cer și i se așează pe trup precum cenușa unui foc din frunze de nuc. Pe parcursul picturilor, albastru se contaminează cu roșu și astfel păcatul îngreunat de violet pătează sângele următorilor oameni așa cum Adam ne arată imaginea unui Paradis părăsit, dezolant, abrupt și își poartă vina la vedere.

Pe de altă parte, Nora vede corespondențe între viața unui artist și cea a lui I(i)sus pentru a prinde curaj pe un drum care nu se lasă dinainte cunoscut, ale cărei mâini frământă frici și obstacole personale sau sociale, din nevoia de a-și justifica mereu existența. Greutățile vieții se preschimbă în clădirii pustii compuse din rotunjimile unui corp robust, cu scări vertebrale, ce împing privitorul să renunțe la gravitație și să se prindă de marginea unui perete pentru ca apoi să fie aruncat de la înălțime ca într-un hău fără timp. Construcții labirintice nu acomodează pe nimeni, sunt suspendate în peisaje deșertice în care nisipul minții rupe bucăți fine din pielea interioară și cicatricile sufletului ies prin pielea pânzei, la fel și firele de păr sau de oțel ce se ondulează ca atunci când un curent de aer sărat îți separă părul în două și trage fiecare parte în direcții diferite.

Privirea este lăsată să treacă prin formele create de mâinile omului într-un du-te-vino perpetuu, însă la rândul lor mâinile împărtășesc acceași soartă fiind suprafața care suportă stigmatele artistei, chiar dacă sunt două mâini stângi sau trei mâini ce formează o construcție într-o mișcare spiralată ce se alină și se susțin reciproc.

Totodată, mâna în sine nu mai este doar un obiect funcțional precum o furculiță, ci își face autoportretul pe care se adună bătăturile create de pensulele ținute strâns, are pielea asprită de culori, udă de la terebentină, cu degetele care șterg la gură pasta picturală și râcâie cu unghiile surplusul.

Ambele priviri picturale ale Nadei și Norei compun lichidul care dă viață legăturii cu Dumnezeu și înoadă părul unui cap de lut întors către interior.

Nora Stîngu

Mi-am propus readucerea în prezent a unor schițe „neepuizate” sun forma seriilor Mâinile și Atelierul Artistului. Având o poziție conflictuală față de rutina unor frici repetitive trăiesc această etapă ca discurs participativ la cerințele interioare de a conferi o dimensiune introspectivă condiției de a fi artist în societate. O societate deseori anemică la nevoile artistului. Trupul devine fragment și element ofensiv pe câmpul de bătălie imaginar.

Mă straduiesc să conviețuiesc cu realitatea meditând la jertfa Cristică. Ironiile și batjocurile, resimțite din exterior, le transpun în semne mutilate. Iar încercările, temerile le oglindesc sub forma unui relief abrupt ce revarsă către lume o imagistică conflictuală. Trupul ofensat și alterat de greutatea unui deceniu își reamintește importanța umilinței spiritului. Realizez că am în față un drum greu spre oglindirea interioară a lucrurilor. Aplauzele sunt înlocuite de bolovani și pietre, iar traseele nu au indicatoare. Substanța propriului demers artistic este fredonată într-un cadru surd pe mai târziu.

Nada Stîngu

În anul 2007 am început să valorific efortul de a fi artistic transferând din planul relaționării observații și trăiri în jurul cărora gravita o imagine confesivă a sinelui.

Enunțuri apăsătoare se reflectau în forme puternic geometrizate, încărcate de tensiuni și angoase ce împuneau un limbaj contorsionat inadaptat spațiului realității imediate.

După ce am străbătut o vastă experiență interogativă, cu nemulțumiri și încotro-uri, la 30 de ani l-am acceptat și inclus pe Dumnezeu în demersul plastic.

Ușor, ușor, s-a manifestat o întoarcere la sine reînnoită, unde particularitatea identitară începea a coexista cu preocupări din zona sacră, a condiției umane și artistice.

Imobilitate, Frică pe un Cer Senin, Goliciunea lui Adam, Autosuficiență, Plin de Sine sunt  direcții ce coboară în adâncimea ființei  ca simboluri renăscute din propriile greșeli.

Autoportretul unui deceniu prezintă dimensiunea formativă a conștientizării de etapă esențializată în mai multe situații limită. Sinele își recapă verticalitatea asumandu-și orizontul limitat de cunoaștere.

Plasez în relația Eu-Existență-Divinitate discursul introspectiv, întrebător conflictual sau antitetic. Sunt atentă la gesturi, atitudini, reacții, comportamente și încerc să le dau o expresie aptă să scoată la suprafață  umanul în starea transparentă a conștiinței.

Paralel decupez părțile sugestive dintr-o pictură imperfectă. Aleg partea care-mi transmite, o extrag din contextul ambiguu și îi redau personalitatea. Decupajul devine el însuși noutate.

Reflectez la starea de cădere, abandon păcatul originar, ceea ce apropie și totodată îndepărtează sinele de Creator.

Sursa: Nora şi Nada Stîngu

De același autor

Related Articles