Emil Cioran, neadaptatul rămas celebru, 114 ani de la naștere

Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie recunoscut pe stradă. Dacă era întrebat: „Sunteţi Cioran?”, răspundea „Nu!”. Mă tulbură să-mi amintesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: „Am fost!”.

Articol editat de Anca Bălălău, 8 aprilie 2025, 21:49 / actualizat: 9 aprilie 2025, 6:53

„Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii. Port un doliu din naştere — doliul acestei lumi”, se mărturisea filosoful și scriitorul universal Emil Cioran, născut pe 8 aprilie 1911. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

Trăiesc sub ‘’Zodia Emil Cioran’’ fără însă a avea perspectiva nobilă a tragismului său… singurătatea și demnitatea lacrimilor sale nevăzute.
Emil Cioran a completat o trăsătură a poporului român, care astăzi este pe cale de dispariție. Nefericirea lui Cioran avea ceva mistic, nefericirea noastră are ceva grobian, ușor de negociat și fără nici o arteră pe care să curgă lacrimi adevărate.
L-am considerat întotdeauna pe Cioran un Godot al disperării, poate sună pleonastic sau decrepit, dar „Gândurile cele mai adânci şi cele mai scumpe sunt acelea pentru care regretăm că n-avem lacrimi”, după cum scria filosoful Emil Cioran.

Din polemicile sale cu Petre Țuțea se simte o sensibilitate și o sinceritate ucigător de profunde, Cioran sfîșiat de dorul de țară din condiția sa de apatrid, Petre Țuțea sfâșiat de rănile fizice și sufletești dobândite în temnițele comuniste, pentru că a stat în țară-într-un fel două personaje, Vladimir și Estragon,care așteptă la nesfârșit și în zadar sosirea cuiva numit Godot care pare a fi cel mai probabil Dumnezeu, dar în același timp poate fi interpretat ca o eroare logică, o speranță deșartă, o salvare incertă sau chiar nimicul, viața lor fiind “o tragicomedie în două suflete”.

‘’N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”, spunea Cioran.
Mai târziu mărturisea că: „ …vreau să spun că privesc tot ce am scris nu ca pe o teorie, ci într-adevăr ca pe o terapie pentru mine însumi. Compatrioţii mei au geniul superlativului. Îţi trântesc un compliment de pe urma căruia nu-ţi mai revii… am cunoscut toate eşecurile posibile, chiar şi succesul”.

Emil Cioran pe linie maternă se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile Austro-Ungare la rangul de baron. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu.
După studiile clasice la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, începe la 17 ani studiul filosofiei la Universitatea din Bucureşti. A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu.
Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinereţe a arătat înclinaţie spre agnosticism, apărîndu-i evidentă „incovenienţa existenţei”.

În timpul studenţiei a fost în mod deosebit influenţat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages şi Martin Heidegger, precum şi de filozoful rus Lev Şestov, care situase întîmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filosofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages.

Prima lui carte apărută în 1934 în România, „Pe culmile disperării”, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: „Cartea amăgirilor” (1935), „Schimbarea la faţă a României” (1936), „Lacrimi şi Sfinţi” (1937).

A fost vreme de un an (1936) profesor de filosofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Braşov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie „Îndreptar pătimaş”, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei.
Din acest moment, Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii.

În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură ce va publica mai tîrziu majoritatea cărţilor sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, „Précis de décomposition”, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.

„De fiecare dată când mă chinuie Timpul, îmi spun că unul dintre noi trebuie să sară în aer, că nu e posibil să continuăm la nesfârşit această crâncenă înfruntare… Cezar? Don Quijote? Pe care dintre ei, în înfumurarea mea, voiam să mi-l aleg ca model? N-are importanţă. Fapt este că, într-o zi, cândva, de pe un meleag îndepărtat, am pornit să cuceresc lumea, toate perplexităţile lumii… Am citit toate cărţile tristeţii omeneşti. Şi nu m-au convins. Dar m-a convins sângele şoptind ideilor oboseala de propria lui culoare”… acesta a fost şi este Emil Cioran. Este greu să îl admiri, dar la fel de greu să îl ignori. Cioran este unic şi irepetabil. Un seducător trist al filosofiei născut pentru a suporta durerile celor care nu suferă.
Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie re¬cunoscut pe stra¬dă. Dacă era întrebat: “Sunteţi Cioran?”, răspundea “Nu!”. Mă tulbură să-mi amintesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cineva l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: “Am fost!”, nota Simone Boué în cartea ‘’ Viaţa mea cu Cioran’’.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitînd publicitatea.

Deşi a trăit în Franţa până la moarte, nu a cerut niciodată cetăţenia franceză.Emil Cioran a murit la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Astăzi, la împlinirea celor 114 ani de la naşterea sa putem spune că Emil Cioran a fost Ultimul Godot al Disperării, iar noi ne regăsim în toate rănile sale!