I s-a spus în fel şi chip. De la oraşul cu poeţi la Cetatea de foc, de la comună cu tramvai la sat fără câini. Odinioară era ceva. Acum a mai rămas câte ceva.
Un UCMR mare cât o zi de post, în care tragi acum cu puşca după o comandă. Un RRR sau o colaborare română-germană de excepţie care a ajuns o hală dezafectată. Un combinat siderurgic suferind după o privatizare păguboasă cu americanii, încercând să supravieţuiască sub patronatul rusesc. Un IMR în care ai putea să tragi cu tunul, dacă ar mai vreunul şi exemplele pot continua.
Toate aceste transformări post revoluţionare au însemnat mii de şomeri, oameni care au învăţat din mers să facă altceva. Muncitori, tehnicieni, ingineri, care şi-au găsit un alt rost în ţară sau în afara ei. Reşiţa începea să moară puţin câte puţin.
Cu toate acestea, oraşul nu vrea să ajungă precum suratele ei din valea Jiului. Reşiţa nu moare. O dovedesc sutele de cărucioare adunate parcă la comandă în parcurile oraşului într-o zi de vară. O dovedesc glasurile cristaline ale copiilor, în jocul lor fără odihnă.
Avem şi mâine o generaţie care creşte azi. Iar dacă avem o generaţie de mâine, înseamnă că avem şi-un viitor. E mult până departe, dar pentru ei, pentru viitorii cetăţeni ai urbei, Reşiţa nu are voie să moară. Ştiu, pare greu, dar nu e imposibil. Pentru ei, cu ei, cu fiecare dintre noi, Reşiţa nu moare!
Dan Agache
Sursă foto: facebook
