Anotimpurlie Octavian Doclin – 17.02.1950 – 11.02.2020 – un ținut în care poesia adie la apusul și răsăritul dintre lumi
Cred că poeții nu pleacă niciodată, mai degrabă își pun rădăcinile cu-vintelor în pământ si se schimbă în anotimpurile cu care ne îmbracă sufletele…
Articol editat de Anca Bălălău, 11 februarie 2026, 14:35
De exemplu anotimpurlie Octavian Doclin se numesc Docliniana…un ținut în care poesia adie la apusul și răsăritul dintre lumi.
Prima sa adiere pe această lume a fost pe 17 februarie 1950,în co-muna Doclin, judetul Caraș-Severin, ca fiu al lui Ioan Chisăliță și al Mariei născută Olaru.
A pornit pe drumul învățăturii în comuna natală și apoi a făcut cur-surile liceale în comuna Grădinari, ca apoi să devină licențiat al Fac-ultății de Filologie a Institutului Pedagogic din Oradea (1972).
A fost profesor la Bixad (1972-l977), referent literar la Centrul Județean Caraș-Severin al Creației Populare din 1977.
Colaboreaza la România literară, Viață Românească, Familia, Tribu-na, Steaua, Transilvania, Luceafărul, Contemporanul, Orizont etc.Debutează cu poezia Galilei în revista Orizont (1970); debut edito-rial cu volum Neliniștea purpurei (1979), urmat de Ființa tainei (1981), Muntele și Iluzia (1984), Curat și nebiruit (1986) și Cu gindul la meta-foră (1989).
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România!
Octavian Doclin a devenit un anotimp al poesiei acum 6 ani pe 11 februarie 2020… și de atunci îl strigăm în numele tuturor cuvintelor care îl așteaptă să le transforme în versuri.
Dintr-un Reflex al îndoielii, cred că zâmbetul său e ca o primăvară ce ne îngăduie când și când să ne întristăm,darel,poetul, e atât de liniștit încât orice zidire a numelui său în regret i-ar tulbura mirarea cu care caută malul celălalt al nemuririi. Să îl păstrăm în tihna amintirii mângâindu-i sufletul cu lumina și așteptând Învierea cuvintelor sale pe care nu le mai putem asculta.
Dintr-un eroism aparte, doamna Ada Cruceanu-Chisăliță, jumătatea sa poetică și pământeană, duce mai departe prestigioasa revistă Reflex și poate, fără ipocrizie cei care conștientizează pe deplin valoarea acestei reviste inițiate de Octavian Doclin, ar putea sprijini onest longevitatea ei.
Poetul a rămas, pentru prieteni și chiar și pentru simplul cititor Octavian Doclin – un sonet românesc izvorât din lacrima nonconformistă ce păzește granița fină dintre ritual și firesc, dintre sublim și apocaliptic ca un Don Quijote ce străbate vânturile risipirii în lupta pentru teritoriile neîmblânzite ale propriei legende.
”În ceea ce mă priveşte, dacă e vorba de frageda pruncie, am nostal-gia, care nu mă va părăsi până când mă voi întoarce la această vârstă a începutului vieţii, anotimpurilor. Ca să dau doar un singur ex-emplu: primăvara, îmi plăcea să stau, ziua în amiaza mare, în plaţul (în Banat, aşa se spune locului – asta înseamnă şi în germană – în care se seamănă altceva decât în grădina casei) semănat cu trifoi, culcat şi acoperit de albine şi fluturi, fără să mă ştie nimeni ”, mărturisea poetul Octavian Doclin.
Autor a numeroase cărţi, redactor la numeroase publicaţii, dar şi partenerul de viaţă şi limba şi literatură română al criticului literar Ada Cruceanu, poetul răspândea emoţie cu bucuria unui copil care a de-scoperit cu fiecare poem un verb ce argumentează litera în spiritul le-gilor Cetăţii ce nu se lasă cucerită decât de frumosul care salvează lumea.
Octavian Doclin a fost boemul veșnic tânăr și ferice al elitei culturale bănățene, un Prinț, când dorea, al timpurilor sale, ce împarte cartea gloriei în veșminte când hamletiene, când un Robison cu insula în suflet în singurătatea propriei căutări răzvrătite între răspunsuri și întrebări într-un regat sau o țară, undeva la marginile lumii.
Moștenirea sa culturală este imensă, Banatul de Munte a primit recunoaștere și credibilitate poetică prin simpla rostire a numelui său-Octavian Doclin.
Cred că poeții nu pleacă niciodată, mai degrabă își pun rădăcinile cu-vintelor în pământ si se schimbă în anotimpurile cu care ne îmbracă sufletele…
De exemplu anotimpurlie Octavian Doclin se numesc Docliniana…un ținut în care poesia adie la apusul și răsăritul dintre lumi…
Urmărește-ne și pe Google News