Cum ar fi arătat literatura română fără Nichita Stănescu?

Cum ar fi arătat literatura română fără Nichita Stănescu? Este o întrebare firească , măcar astăzi de ziua poetului…Firească pentru toți cei născuți în limba română, ’’dumnezeiesc de frumoasă,’’ după cum o numea Îngerul Blond al poeziei române.
Pentru a confirma zicerea mea, îl reamintesc cu aceeași emoție pe cel care l-a iubit și ocrotit pe Nichita, regretatul poet Adam Puslojić într-un dialog cu Ana-Maria Vulpescu:

Articol editat de Anca Bălălău, 31 martie 2025, 17:02

’’Ana-Maria Vulpescu: De ce, din toată averea familiei Puslojic, în timpul bombardamentelor aţi pus la adăpost doar manuscrisele inedite ale lui Nichita Stănescu?
Adam Puslojić: Adevărat: am rugat-o pe Maria să le ţină în braţe, în timp ce Belgradul era bombardat, iar apoi le-am ascuns la casa mea de la ţară, din Kobişniţa Timocului. Motivul e dumnezeiesc. Asta a fost cea mai mare avere a casei mele, în care s-au născut (în limba sârbă, evident) Eminescu, Nichita Stănescu și Lucian Blaga.
(…)
Dar hai să vă întreb şi eu pe voi ceva: de ce uneori Nichita Stănescu scrie, el, versurile noastre şi nu noi pe ale lui?’’

Acesta este Nichita Stănescu, iar aproape că un șuvoi de cuvinte nu-și mai au rostul.

„Născut la 15 ani după Marea Unire, Nichita este o altă unire a limbii române care s-a realizat de la Cârlova încoace, dar care prin Nichita Stănescu primeşte aura secolelor XX, XI . Să rămânem şi în acest secol XI cu acelaşi Nichita şi cu ceea ce înseamnă limbajul poetic pentru dezvoltarea limbii române, relativa ei unitate în diversitatea,sigur, a idiomului x sau y şi eu cred că importantă este măsura în care Nichita Stănescu a fost receptat nu de românii din România, ci de românii din afară, sigur şi de celelalte naţionalităţi din zona de contact a României . Important pentru ceea ce înseamnă Basarabia românizată prin poezie, respectiv prin poezia lui Nichita Stănescu atras foarte mult prin ceea ce era poezia basarabeană cuminte, clasică, eminesciană în bună parte şi ceea ce înseamnă poezia din zona Cernăuţiului care iarăşi a crescut datorită acestui limbaj în care Nichita Stănescu este primordialitate”-precizează distinsa Ada Cruceanu Chisăliță, critic literar.
Nichita Hristea Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, în Ploiești, Regatul României și a primit la naștere patrafirul limbii române pe care l-a sărutat cu buzele poemelor din destinul poetului, scriitorului și eseistului român, membru post-mortem al Academiei Române. Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari.
A fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură, prin scriitorul suedez Arthur Lundkvist, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis din ale cărui versuri amintim: „Doamne, cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem”.
Casa lui Nichita Stănescu era un „mic univers boem” străjuit de ‘’Copacul Gică’’ singurul său prieten care nu-i cerea nimic, doar îi șoptea când și când despre ce vorbesc stelele. Acolo, viața lui a ars cu intensitate, până la 50 de ani!
„Să-ţi trăieşti soarta. Asta este un lucru relativ uşor de trăit. Dar dacă-r fi să ne trăim opera, ce ne-am face? Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred că există poeţi, cred că există poezie. Memoria este act semnificând şirul unor despărţiri la timp, nimic din ceea ce continuă nu ţinem minte”, ne răspunde poetul și noi, tot mai rari și mai singuri ne încovoiem de Dor pentru că „Poezia este ochiul care plânge”…

Nichita este cel care a sărutat cubul pe colţul sfărâmat cu lacrima infantei, cel care a rostit poate cea mai frumoasă rugăciune poetică:
„Dăruieşte-ţi, Doamne, pe maica Ta, care Te-a născut pe Tine, poporului român „ Nichita e lacrima prin care cerul ne îmbălsămează cu Veşnicia cuvântului românesc.