Suntem niște zei proști, niste zei nemuritori care ne-am uitat destinul’‘ spunea Constantin Noica, 12 iulie 1909-4 decembrie1987

„Suntem niște zei proști, niste zei nemuritori care ne-am uitat destinul’‘spunea Constantin Noica, 12 iulie 1909-4 decembrie.

Articol editat de Anca Bălălău, 4 decembrie 2024, 19:15 / actualizat: 5 decembrie 2024, 10:19

Constantin Noica, filosof și eseist, mentor spiritual al unor intelectuali români, membru post–mortem al Academiei Române .
S-a format sub îndrumarea profesorului de matematică, poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu alias Dan Barbilian, în liceu și apoi la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”, timp de trei ani l-a avut ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie, cu teza Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”. În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944, unde a participat de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger.

Filosoful, eseistul, publicistul și scriitorul român Constantin Noica, născut pe 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman a urcat în Cer, pe 4 decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu.
S-a format sub îndrumarea profesorului de matematică, poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu alias Dan Barbilian, în liceu și apoi la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”, timp de trei ani l-a avut ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie, cu teza Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”.

În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944, unde a participat de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger.
În perioada 1949 – 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”.Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică, Sorin Vieru sau de la Institutul de Istoria Artei,Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu.)
România în viziunea lui Constantin Noica, era așa:
„Autoritate (augeo) are cel care te sporeşte, te adevereşte, ca mama pe copil, profesorul pe elev, sufletul – corpul.Toată problema României nu e numai să fie, să fie în eternitate, ci şi să devină. Dar cum poţi preface fiinţa în devenire? Începând de când? Şi mă gândesc la o Românie care ar suporta pe un Nietzsche spunându-i: „Românii nu sunt nimic; ei devin ceva”.

Filosoful Constantin Noica, unul dintre cei mai autentici și însemnați gânditori români și europeni ai secolului trecut, ne-a lăsat una din capodoperele sale sub forma și dimensiunile unei scrisori. Ea a fost prilejuită de călugărirea fiului său, englez după mamă și trăind în Marea Britanie (…). Publicată sub titlul “Scrisoare către Rafail” în penultimul număr apărut din revista “Prodromos” (număr dublu, 8-9 din 1968 ) editată de Paul Miron și Ioan Cușa în Germania Federală și Franța, ea se încheia cu o veritabilă mărturisire de credință. O mărturisire care venea la sfârșitul unei profunde analize a lumii în care trăim și pe care Constantin Noica o definea ca lume a cunoașterii și nu a iubirii, cum era aceea în care pășea fiul său.
“Spre sfârşitul Celui De-al Doilea Război Mondial, o mănăstire de maici din Moldova a fost ocupată de trupele sovietice biruitoare. Maicile au căutat refugiu în alte locuri. La întoarcerea lor au găsit în altar un bilet pe care stătea scris:
Comandantul trupelor care au ocupat mănăstirea vă declară că a lăsat-o neatinsă şi vă cere să vă rugaţi pentru sufletul său. De atunci, la fiecare serviciu religios este pomenit numele lui Alexandru. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru!
Rugaţi-vă pentru Alexandru din China, dar nu uitaţi pe fratele Alexandru din Statele Unite; rugaţi-vă pentru cei puternici de pretutindeni, pentru cei ce ştiu, fizicieni, matematicieni, şi supratehnicieni, dar care nu mai ştiu bine ce ştiu şi ce fac, pentru cei ce posedă şi dispun, cu economiştii lor cu tot; rugaţi-vă pentru cei ce rătăcesc prin viaţă fără cultură, dar şi pentru cei ce rătăcesc în cultură; pentru omul European care a triumfat asupra nevoilor materiale, pentru omul modern care va triumfa asupra naturii şi a bunului Dumnezeu. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru! Roagă-te şi tu cititorule, căci numele nu priveşte doar pe comandantul trupelor victorioase, ci numele îi priveşte pe ceilalţi fraţi Alexandru, biruitori nesiguri şi ei. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru!” , scria Constantin Noica.

Cred că este mai acutală ca oricând această carte, în aceste zile de război la granițe, când ne salutăm pe breaking news, aproape într-un mod firesc şi contemplăm, dezonoraţi de neputinţa, calvarul unei noi privelişti a războiului. Dacă ne ocolesc codurile roşii de catastrofe naturale, dăm piept cu frica, cu spaima înrădăcinate în noi de viruși și războaie…