Poveste de iubire la final de partidă: Elena Caragiu și Toma Caragiu

Elena Caragiu, (Helene Cara Chester) a murit în data de 14 noiembrie 2024, la vârsta de 87 de ani, la domiciliul său din Charlotte, NC, USA.

Articol editat de Anca Bălălău, 19 noiembrie 2024, 16:10

Elena și Toma Caragiu s-au căsătorit în 1964 și s-au mutat în București. În 1977, la 6 luni de la tragicul deces al lui Toma Caragiu în cutremurul din 4 Martie, a plecat la Paris. Își ia numele Helene Cara. Pe 21 iunie 1978, Elena a ajuns singură la New York, dupa ce a primit viza de emigrare în America. S-a căsătorit în 1982 cu John Chester, un inginer român cu nume american, astfel Helene Cara a devenit Helene Cara Chester.
A revenit în România în septembrie 2011, dorind să înființeze casa memorială Toma Caragiu.’’ anunță UNITER.

Despre moartea actorilor este greu să vorbești, este greu să intri în rolul celui care trage cortina, dar poți apela la reverența din culisele lacrimii. Atât.

Totuși, povestea merge mai departe, iar oamenii au nevoie să-și spună povești, pentru că fără ele viața ar fi doar o banală trecere prin lume.

Despre plecarea actriței, criticul de teatru reșițean, Ion Cocora face o mărturisire plină de regret și nostalgie:
‘’Știam că e grav bolnavă, că e îngrijită cu devotament de soț, John Chester, la domiciliul lor din Charlotte, Carolina de Nord. Obișnuiam să vorbim frecvent la telefon. Câteodată și de două ori pe lună. De fapt, o ultimă convorbire am avut-o la sfârșit de octombrie, fiind deci la curent cu starea-i de sănătate și suferința pe care o îndura. În niciun caz însă nu mă așteptam ca bătaia de gong să se întâmple atât de repede. Am cunoscut-o personal la începutul anilor 70, fără să rețin exact împrejurarea, când am devenit titularul rubricii de cronică teatrală la revista „Tribuna”. Până atunci o văzusem în numeroase spectacole, în roluri relevante, lucrate de regizori importanți, în filme și show-uri de har și farmec îm-preună cu Toma Caragiu la televizor. Pe „Marele Toma”, în schimb, avusesem norocul și onoarea să-l cunosc, grație lui Valentin Silvestru, la o terasă bucureșteană cu halbe de bere în față și chiar să mă bucur de prietenia arătată. Cred că e necesar să amintesc în acest sens o seară de februarie din 1977, mult împinsă dincolo de miezul nopții, în care am fost invitat la cină în apartamentul soților Caragiu împreună cu Alecu Popovici și regizoarea Olimpia Arghir. Când aceștia s-au ridicat să plece, înainte de a-i conduce la lift, Toma m-a rugat să mai rămân puțin. A revenit apoi la masă cu o pungă burdușită cu ambalaje de pachete de țigări, bucăți de hârtie igienică și margini de ziar acoperite de un scris pe alocuri ilizibil. Privindu-mă în ochi mi-a mărturisit că ceea ce văd constituie o taină a lui, adică poemele pe care le notează în pauzele repetițiilor din teatru sau la filmări, spunându-mi: „ia comoara cu tine și citește-le când vei avea chef”. Și, uite așa, nu peste mult timp a venit nefastul cutremur, iar punga cu „manuscrisele” salvate de la dezastru dobândise pentru mine valoarea unui document prețios și imediat mi-am propus să le încredințez unei edituri pentru a fi publicate. Din păcate, pasaje întregi îmi erau imposibil de deslușit.

Dacă volumul ”Toma Caragiu, Poeme și alte confesiuni” s-a tipărit i se datorează și efortului doamnei Elena Caragiu. În rest, ce să mai zic? E limpede că în majoritatea poemelor ea deține rolul de muză: „Mângâiere de taină a viselor mele/vinul meu neîndoit/pâinea mea cea de toate zilele/ iubita mea” sau „O fată/neîntreagă la minte/nebună ca păsările/s-a furișat în zdrențele mele”. Încă nu se încheiase anul fatal 1977 și fata aceea nebună la fel ca păsările și-a luat zborul spre Paris și apoi către SUA lipsindu-mă de posibilitatea de a-i înmâna cartea la care trudise.

Ne-am reîntâlnit aproape miraculos după treizeci și patru de ani, în 2008, în fața unui teatru din Berlin la terminarea unui spectacol. Prilej de conversații, de aduceri aminte, încât în cele din urmă i-am sugerat să-și scrie memoriile în care viața alături de Toma Caragiu să fie vârful de lance. Au rezultat două cărți, „O simplă vizită” și „Eterna întoarcere”, ambele tipărite la Editura Palimpsest. Ele „grăiesc” nu numai despre fapte din zona memorialistică, ci atestă și talent literar real.

Pentru a fi crezut citez câteva rânduri despre cum s-a înfiripat idila dintre actor și actriță pe o ploaie dezlănțuită într-un vagon de tren pe ruta Ploiești-București: „Am ajuns în sfârșit la gară. Deodată, l-am văzut pe Toma… Stătea singur pe peron și fuma îngândurat. Părea că nu m-a observat. M-am urcat grăbită în ultimul vagon. Eram leoarcă și am intrat în primul compartiment gol. Încercam să-mi storc apa din păr. L-am stors întâi ca pe o rufă și apoi l-am strâns în spate într-un pony tail. Chiar în momentul acela Toma a deschis ușa compartimentului. A intrat fără un cuvânt, cu nesiguranța unui copil de școală. (…) S-a așezat pe bancheta din fața mea și a scos un prosop mic, alb, din buzunarul fulgarinului. (…) După ce și-a dres glasul și a zis un „permiteți Doamnă”, s-a aplecat, mi-a ridicat rând pe rând picioarele pe genunchii lui și a început să-mi șteargă degetele și apoi tălpile. La final mi-a pus pantofii la loc cu un aer serios și mulțumit. Mă uitam la el și tremuram de emoție”.
Elena Caragiu era un munte de energie, tenace și inteligentă, visătoare și inventivă, frumoasă și senzuală, practică și ambițioasă, fiind permanent sălășluită de duh artistic și neastâmpăr. Dumnezeu să o aibă în pază în lumea în care a pășit.’’

Undeva, pe o scenă a lumii celelalte, Elena și Toma Caragiu s-au reîntâlnit după o aparentă despărțire. Nouă ne rămân tristețea și aplauzele până când destinul ne va da biletul de intrare în lumea lor.
Veșnică amintire!