coliva - observator.tv

Am auzit de decesul lui de aproape 10 ani; un deces de facto, cum spuneau parlamentarii României din acea vreme. Unii i-au aprins lumânări, alţii l-au plâns cu lacrimi de crocodil, unii îşi frecau palmele de bucurie, alţii i-au fiert grâul pentru colivă şi el… nu şi nu. Nu vrea să moară şi pace. Nu, nu e vreo personalitate politică, sau economică, dar e la fel de cunoscut printre români, precum nume celebre din sportul românesc: Nadia, Hagi ori Năstase sau Ţiriac.
Vorbim astăzi de Institutul Cantacuzino, singurul producător de vaccinuri din ţară, care nu mai fabrică nimic din 2013, iar oficialii din Guvern parcă au uitat de el. Datorii de aproximativ 5 milioane de euro, conturi blocate, utilităţi tăiate şi angajaţi care nu-şi primesc salariile la timp. Aşa se prezintă singurul institut de microbiologie şi imunologie din ţară. Asta în timp ce în România, încă se moare de gripă. Asta deşi avem o instituţie cu tradiţie în prevenţia unor astfel de situaţii. Instituţia la care ne referim a scăpat de-a lungul timpului sute de milioane de români de variolă, rabie, rujeolă, tuberculoză, tifos, epidemii sau pandemii. A contribuit la eradicarea poliomielitei şi a eliminat din România febra tifoidă, difteria şi tetanosul. Acum, în mod ironic, la peste 90 de ani de la înfiinţare, Institutul Cantacuzino este el însuşi bolnav.
Politicienii se fac că plouă, românii sunt prea dezbinaţi pentru a ieşi în stradă în susţinerea institutului, iar cei câţiva angajaţi nu mai ştiu ce să facă. Motivele pentru care s-a ajuns în această situaţie sunt destul de simple: nimeni din clasa politică, mai exact niciun Guvern nu s-a gândit la valoarea incomensurabilă a acestuia. Sau, dacă s-a gândit, a făcut-o în stil propriu. Oare cât valorează 4 hectare de teren în zona Cotroceni? Credeţi că ar fi un motiv suficient de bun să se dorească închiderea şi desfiinţarea acestuia? Eu cred că da.
În democraţia noastră post decembristă, am aflat, e drept pe propria piele şi propriul buzunar, că au existat şi din păcate, încă mai există factori decizionali, care pentru un pumn de arginţi sunt în stare să radă, să distrugă şi să vândă tot. Ce interes naţional, ce locuri de muncă pentru milioane de români, ce industrie strategică. Dacă dai banul, la negru desigur, dau o lege care îţi permite să iei tot şi să faci apoi ce vrei. De văzut combinate siderurgice privatizate pe un dolar, o marcă sau un euro după caz, tăiate şi vândute la fier vechi, cu mii de oameni lăsaţi pe drumuri, cu oraşe distruse şi tot ceea ce decurge din aceasta. Combinate chimice, industrii strategice ale ţării, tot ce s-a putut vinde, s-a vândut.
Noi nu ne vindem ţara era un slogan mult trâmbiţat în anii 90. Nu nu o vindem noi, dar o fac alţii în numele nostru. La fel se întâmplă şi cu institutul care a salvat milioane de vieţi şi a eradicat boli ce altfel nu şi-ar fi avut leacul. De ce? Pentru că X sau Y, ar vrea să pună mâna pe nişte teren în buricul târgului, iar alţii să depindem de industria farmaceutică străină, acolo unde îşi vor găsi probabil de lucru mulţi dintre specialiştii Institutului Cantacuzino.
Nu, institutul nu moare, nu se predă şi încearcă din răsputeri să trăiască. E timpul ca noi, cei mulţi şi proşti cum ne consideră aleşii, să ne trezim, să-i tragem de mânecă şi să le spunem de la obraz: Gata, opriţi-vă! Ţara asta e şi a noastră!. Putem? Da, putem, întrebarea e dacă nu suntem prea laşi pentru a interveni. Rămâne de văzut.

(Dan Agache)