Păstrător al tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti, satul românesc este în prezent în căutarea propriei identităţi; într-o etapă clară de metamorfoză, asemenea întregii societăţi. Vatră străbună, leagănul doinelor şi meşteşugurilor, izvor de bunăcreştere şi credinţă, Satul românesc este în plină transformare; îşi caută calea pierdută în urmă cu ceva timp.
Schimbările climatice şi lipsa utilajelor au condus la practicarea unei agriculturi de subzistenţă, insuficientă pentru un trai îndestulător; plecarea tinerilor în cele patru zări, pentru un trai mai comod şi o muncă mai uşoară decât cea la coada sapei a dus la depopularea zonelor rurale şi la îmbătrânirea populaţiei. Ni s-au stins bunicii, a căror menirea era să ne crească pe noi, pe copiii şi nepoţii noştri, în spiritul sănătos al traiului modest, al cultului muncii, al respectului faţă de glie şi de istorie.
S-au stins şi nimeni şi nimic nu le ia locul. Nici nu poate; ei au intrat în panoplia unei generaţii care încet, încet se stinge. Apa curentă, maşina de spălat, televizorul şi calculatorul înlocuiesc viaţa la ţară, aşa cum o ştiam pe vremea când eram mici, cu un hibrid de viaţă modernă, în care noul cuprinde tot mai puternic şi acoperă filonul satului tradiţional.
E…evoluţie, ar spune unii, cu toate că ceea ce se petrece în satul românesc, nu prea seamănă a evoluţie. Încet, încet, câmpurile au devenit pârlog, pentru că nu mai are cine să le lucreze; şcolile se închid pentru că cei mici pleacă la oraş; locurile de muncă sunt tot mai puţine, iar oamenii tot mai săraci. Săraci material, pentru că bogăţia lor spirituală încă mai există. Pentru cât timp însă? Greu de răspuns. Poate pentru puţin timp, pentru că nimeni nu mai e interesat de ea. La fel cum nimeni nu mai e interesat de prelucrarea fierului în covăcii, a lemnului în artizanat, ori de modelarea lutului.
Nimeni, sau aproape nimeni nu mai ştie să toarcă, să lucreze la război, să facă opinci sau să „ştricuie” o pereche de „ştrimfi” Acum avem lucruri moderne, noi, de firmă. Dar oare ce firmă poate fi mai valoroasă decât aceea moştenită din generaţie în generaţie, precum broderia ori torsul cânepii în fuior.
Ne pierdem încet încet tradiţia şi obiceiurile, aşa cum ne pierdem bătrânii. Vom fi o generaţie mai săracă, în pofida tuturor averilor materiale strâse cu trudă şi sudoare. Ne vom pierde încet încet identitatea şi filonul autentic, cel care ne-a condus prin ani, până în prezent. Satul românesc se zbate între ieri şi mâine; între un ieri cu o identitate distinctă şi un mâine impersonal. Alături de el ne schimbăm şi noi, alergând să ţinem pasul cu civilizaţia, uitând că ea e lângă noi; e în satul românesc.
Dan Agache
Sursa foto: octavianracu.wordpress.com
