editorial 15 iulie sursa foto www.stiridb.roNici nu au mai aşteptat Revelionul; imediat după evenimentele din 89, au plecat care-ncotro. Austria, Germania, Canada sau Statele Unite. Al doilea val a fost de turişti cu buletinul, în primele luni din 90. Mulţi s-au dus, puţini au revenit. Mai târziu, după intrarea ţării în Uniunea Europeană, au plecat „căpşunarii”, sau altfel spus, muncitorii în agricultură: Germania, Spania, Italia, Portugalia, sunt doar câteva dintre destinaţiile finale

A venit apoi vremea să ne plece femeile: mame, soţii, surori. Austria, Germania, Spania, Italia. Destinaţia finală – moşii şi babele din aceste state, care aveau nevoie de îngrijire la domiciliu. Au mai plecat în anii de dinaintea crizei, constructorii; zidari, zugravi, fierari betonişti, tâmplari şi dulgheri, faianţatori ori muncitori necalificaţi în construcţii. Au făcut autostrăzi prin ţările europei, au ridicat clădiri, au străpuns munţii şi mulţi s-au stabilit acolo.

Au început apoi să ne plece gulerele albe: doctori, asistente, ingineri, IT-işti, profesori, toţi şcoliţi pe banii noştri, cu dascăli noştri, în unităţile noastre de învăţământ; şi duşi au fost. Mai nou ne pleacă tinerii: fie să înveţe pe la şcolile lor şi să rămână acolo, fie într-un El Dorado continuu, pentru a trăi civilizat, într-o ţară civilizată, într-o lume normală, nu ca la noi.

Pe lângă toţi aceştia, au plecat hoţii, cerşetorii, prostituatele, mâncătorii de lebede, care şi-au făcut repede simţită prezenţa şi ne-au adus nou, celorlalţi, un renume prost. În ultima perioadă pleacă, mai puţini ce-i drept, foştii politicieni, care ştiindu-se cu musca pe căciulă şi cu averi ce nu pot fi justificate, încearcă să se ascundă de ochii opiniei publice româneşti de cei ai DNA-ului.

În total să tot fie peste 3,5 milioane de români plecaţi din ţară; oficial, pentru că neoficial numărul nu poate fi stabilit exact, deşi personal cred că sunt undeva peste 5 milioane. Şi duşi au fost.

Majoritatea şi-au făcut un rost, într-o ţară normală şi singura lor legătură cu România e o sumă mai mică sau mai mare de bani pe care o trimit acasă; pentru copii, părinţi, rude ori prieteni. Puţini foarte puţini sunt cei care revin definitiv. Fie pentru că nu s-au integrat, fie pentru că e mai comod acasă, fie pentru a deschide aici o afacere normală, într-o ţară europeană. Mulţi se căiesc şi nu mă mai întreb DE CE?

Întrebarea mea e: când se vor întoarce toţi acasă, sau măcar majoritatea dintre ei; când va veni vremea ca ei să găsească în România lor, acel ACASĂ după care au fugit în pribegie; când putem să-i primim, noi ce am rămas să stingem lumina, pe fii nu rătăcitori ci doar plecaţi în căutarea locului lor în lumea asta? Şi pentru ca întrebarea mea să nu fie una retorică, am să răspund tot eu: poate NICIODATĂ!