De zeci de ani visul american înfierbântă minţile şi spiritele românilor. Ţara tuturor posibilităţilor, cum mai este cunoscută America, a reprezentat pentru generaţii de-a rândul un deziderat de neatins. Poveştile frumoase cu aventurierii plecaţi în căutarea El Dorado-ului, sau oameni simpli care peste noapte au făcut avere, au aprins şi mai tare imaginaţia românilor.
Bunicii noştrii i-au aşteptat în timpul celui de-al doilea război mondial să-i elibereze; să-i scape de dominaţia fratelui mai mare URSS, în umbra căruia am trăit până la evenimentele din 89. Americanii s-au lăsat aşteptaţi. La sfârşitul conflagraţiei, în locul lor au venit ruşii călare pe tancuri. Nu au venit cu mâna goală, ne-au adus colhozurile, colectivizarea, nomenclaturiştii, pe Ana Pauker şi frica de a mai spune adevărul. Americanii au ştiut şi…au tăcut. Am tăcut şi noi pentru că nu aveam altă soluţie.
După 1989, americanii s-au lăsat din nou aşteptaţi. Visul de libertate americană s-a mai estompat, pentru că aveam şi noi libertatea noastră de-acum. Din păcate, o libertate prost înţeleasă, care ne-a înrobit şi mai mult. Am realizat că nu era în întregime ceea ce visam noi; ceea ce au sperat părinţii şi bunicii noştri, iar gândul ne-a fugit din nou la americani, iar ei nu şi nu.
Într-un final s-au hotărât şi au apărut. La fel ca ruşii în 1944, călare pe TAB-uri de această dată şi nu pe tancuri ca societicii, dar înarmaţi până-n dinţi. Bunicii în cărucioare cu rotile s-au aliniat la marginea drumului să-i vadă; părinţii s-au învoit de la lucru, şi-au scos copii de la şcoală ori de la grădiniţă să-i vadă pe americani. S-au aruncat flori, s-a lăcrimat de bucurie, au renăscut speranţele la trecerea convoiului de blidate dinspre Constanţa spre Deveselu.
De ce? O întrebare la care nu am răspuns, ci doar dileme. Ruşii au venit în 44 să nu ne lase pradă cotropirii occidentalilor şi visului de libertate american. Acum au venit băieţii din USA să nu care cumva să ne lovească în coastă tovarăşii ex sovietici. Şi într-un caz şi în celălalt, noi am fost şi suntem tot la mijloc. Schimbăm doar talpa cizmei; de la cea din piele porc urât mirositoare la cea din piele de viţel, văcsuită şi lustruită, înscrustată cu ţinte de cawboy. De ce să mă bucur? Care ar fi motivul? Şi atunci şi acum interesul era al altora, nu al nostru.
E greu să fii o ţară mică, amplasată în coasta unui colos avid de putere şi mărire; dar e şi mai greu să fii o ţară mică cu o clasă politică puţin adusă de spate. Singura schimbare e condurul pupat de mai marii ţării, nu de alta dar aceştia au învăţat că dacă ai capul plecat….
Vrând – nevrând îmi vin în minte versurile unei poezii scrise de George Coşbuc: Dar nu-i totuna leu să mori, Ori câine-nlănţuit.
(Dan Agache)
