Comemorăm astăzi o personalitate a culturii române, George Călinescu, de la a cărei urcare la cele veșnice se împlinesc 58 de ani.
Chiar dacă anumite umbre ale orientării sale politice îi aduc anumite reproșuri, testamentar George Călinescu ne-a lăsat obligația reverenței:
“Cu cât ştii mai mult, cu atât îţi dai seama că ştii prea puţin. Ca să se facă înţeleşi, poeţii se joacă, făcând ca şi nebunii, gestul comunicării fără să comunice, în fond, nimic, decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii. În artă, voinţa e un element secundar, totul depinde de talent. Cel mai leneş dintre poeţi poate face poezie mare, aproape fără să vrea şi să ştie. Un mare intelectual se întâmplă foarte adesea să fie şi un mare copil. Poetul este delegatul veşnic al sufletului omenesc în simfonia spiritului universal. Puţină nebunie este proprie sufletelor mari”.
Cu un destin demn de un film, Călinescu a reușit să-și pună amprenta definitiv pe istoria nației române, fiind unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu, deasemenea a fost istoric literar, scriitor, publicist, academician român.
A văzut lumina zilei pe 19 iunie 1899 la Bucureşti sub numele de Gheorghe Vişan. Cel care avea să devină un reper al culturii şi literaturii române, a fost adus pe lume de menajera, Maria Vişan şi a crescut în casa impiegatului C.F.R., Constantin Călinescu şi a soţiei sale, Maria.
În anul 1907, mama sa naturală accepta ca soţii Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. A fost momentul în care numele său s-a schimbat în Gheorghe Călinescu şi aşa a rămas pe tot parcursul vieţii. Acesta fiind numele său oficial, scriitorul însuşi a evitat consecvent utilizarea prenumelui George.
Şi-a semnat întodeauna articolele G. Călinescu, după o modă răspândită în perioada interbelică.
După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr din București și pe cele universitare la Facultatea de Litere și Filosofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală românească, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.
Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la Facultatea de Litere și Filosofie din București și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București.
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strânsă amiciție. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”.
Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 și tratatează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.
Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare, în capitala Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan Vasile, directorul Școlii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu Maiorescu şi Ramiro Ortiz. Călinescu a fost deopotrivă captivat de erudiția și puterea de muncă, dar și de concepția despre existență a savantului.
Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de cîte ori greutățile vieții păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obișnuită, dar în ciuda „normalității” ei, mintea îi era „exercitată în toate potențele” sale, munca pentru el semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existențială. Viața este pieritoare, dar omul poate înfrînge moartea și uitarea prin creație, iar cel ce urmărește atingerea unui anume țel în vremelnica-i existență pământeană trebuie luat ca îndemn și simbol de suflet ardent: „… dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări”.
Pentru George Călinescu, un alt mentor al sau era Titu Maiorescu despre care afirma:“Maiorescu e întâi de toate un mare polemist care ştie să tragă profit din împrejurarea de a trăi într-o lume inferioară nivelului său, punând în valoare arta de a corecta şi de a admonesta”.
Devine în anul 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferențiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București.
Despre condiţia marilor genii afirma:
„Cervantes face parte din categoria creatorilor de figuri imense care, strivite de făpturile lor, mai vii decât viaţa însăşi, n-au biografie sau au una ridicată pe ipoteze, aproape pierdută în mitologie. Creaţiile cu adevărat geniale sunt paricide, Cervantes a fost aproape eliminat din istorie de Don Quijote şi de Sancho Panza. Eul lui Shakespeare se asfixiază în aerul în care răsuflă cu atâta putere Hamlet, Polonius, Othello, Regele Lear, Falstaff şi Malvolio”.
A scris romane de tip Balzacian, cu intenție polemică evidentă, obiective, la persoana a treia, denumite dorice, după cum aprecia Nicolae Manolescu, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului.
Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un roman despre căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat după aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii.
A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.
După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării, Călinescu fiind acuzat de colaboraționism de către anumiți autori. Aceștia încep un veritabil proces de presă despre George Călinescu, o controversată reevaluare a operei și vieții sale.
Pe 12 martie 1965 s-a stins, iar posteritatea a rămas cu ceea ce este valoros, sub lespedea mormântului din Cimitirul Bellu odihnindu-se omul care și-a depășit condiția, din copil de slugă ajungând o incontestabilă personalitate a culturii române.
