Mi-l imaginez ca pe un aristocrat cu monoclu, rafinat și punctual, șubrezit de schimbările de anotimpuri, dar care își ascunde vârsta în floarea mereu proaspătă de la rever, mirosind a parfum fin și a ulei de păr de la Paris.Genul de om care pare întotdeauna din tabloul unde trăiește, fie că este Bucuriști, Paris sau Viena. Tandru până la o limită decentă, misterios cu grație, un simbol al simboliștilor din vremuri când ziarul scos proaspăt de la tipar mirosea a idee și poesie.
”Da…Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit-Celor ce plutesc pe mare, Celor ce plutesc pe vânt, Celor ce plutesc în versuri, În coloareŞi în cânt, Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit…Da…Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit”, scria Ion Minulescu poetul tuturor romanticilor îndrăgostiți.
Pentru mine, seducãtor prin eufonie şi coloratură, este undeva pe o stradă a sufletului în care anii mei tineri încă, iubesc…
Important nume al Simbolismului românesc, a văzut lumina zilei pe 6 ianuarie 1881 în București și a plecat să scrie în veșnicie pe 11 aprilie 1944.
Emfatic, expresiv, plastic, Ion Minulescu a oferit posteritãţii o bogatã metamorfozã poeticã a experienţei sale personale, transpusã sub semnul unui simbolism tardiv. Reabiliteazã lirismul comun și dă muzicalitate literară romanței , ”jovial şi expansiv, revãrsat şi bonom, cu clipiri şirete şi complice” , după cum îl descria Șerban Cioculescu.
Poezia sa etericã încã mai reuşeşte sã câştige admiraţia cititorilor, prin dinamica şi accesibilitatea sa.
Ion Minulescu se naşte în 1881, în noaptea de 6 spre 7 ianuarie, în Bucureşti, dar copilreşte la Slatina, de unde este mama sa, Alexandrina Ciucã. În 1897 îi apar primele poezii în revista ”Povestea vorbei” de la Piteşti, unde este elev. În 1898, sub pseudonimul I.M. Nirvan publicã în ”Foaia pentru toţi”. Dupã finalizarea studiilor liceale la Bucureşti, poetul pleacã la Paris pentru a studia dreptul, la care renunţã, preferând sã se afunde în literatura simbolistã francezã. Din 1905 publicã poezii şi fragmente de prozã în revista ”Viaţa Nouã”a lui Ovid Densuşianu, iar din 1906 publicã parte din versurile care vor alcãtui ”Romanţe pentru mai târziu” în ”Viaţa literarã şi artisticã” a lui Ilarie Chendi. Toto acum încheagã o prietenie frumoasã cu Dimitrie Anghel. Poetul participã la ”sâmbetele literare” organizate de ”Convorbirile critice” ale lui Mihail Dragomirescu, cerc din care mai fac parte Rebreanu, Gârleanu, Mihail Sorbul.
De-a lungul celor 63 de ani de viață a fost Director General al Artelor în Ministerul de Culte și Arte, a condus publicațiile simboliste “Revista celorlați” și “Insula”.
A debutat cu versuri în revista “Povestirea vorbii” și s-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni.
S-a dedicat scrierilor prin lupa literelor prin care a filtrat sentimente ce l-au definit de-a pururi ca un etern călător prin sufletele celor ce i-au hoinărit prin slova cuvintelor sale. Simbolismul neortodox minulescian mizeazã pe obsesia comunicãrii. Poezia sa, de o muzicalitate plasticã, capteazã în mod spectaculos, mai ales prin structurã decât prin versul în sine. Nu are sens decât dacã prin ea se creeazã un dialog cu audienta. Chiar şi solilocviile sunt tot o formã de dialog, romanta reprezentând comunicarea nostalgică cu partenerul absent. Prin tot felul de efecte sonore şi cromatice, cititorul este în permanenţã invitat sã participe la actul de creaţie.
Deși poezia i-a conturat drumul spre neuitare a scris și proză, piese de teatru și cronici dramatice.
Ion Minulescu rămâne în istoria culturii române și prin activitățile de jurnalist, traducător, critic de teatru, critic literar și lingvist.
A fost căsătorit cu Claudia Millian, poetă simbolistă, autoare și ea a multor volume de versuri precum și a unor piese de teatru.
Din iubirea lor s-a născut fiica Mioara Minulescu, artistă plastică înzestrată, care s-a consacrat cu recunoștință păstrării memoriei părinților ei. Minulescu se prezintã ca un poet al tuturor, nu doar al elitelor, aşa cum s-a erijat Macedonski.
La 11 aprilie 1944, în urma unui stop cardiac, Ion Minulescu moare în Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.
Mi-a spus că-n viaţă trebuie să ştii
Ce nu ştiu decât morţii
Când pleacă dintre vii.
Să ştii că dacă-ntâmplător vei fi flămând,
Să nu te-arăţi bogaţilor aşa cum eşti,
Să nu te-audă prietenii plângând,
Să nu-ntinzi mâna dreaptă să cerşeşti
Femeilor ce ţi-au păpat avutul,
Să nu-ţi compari prezentul cu trecutul,
Să nu blestemi… şi să nu faci
Nimic mai mult decât ce face mutul:
Să taci, să taci, să taci…
Şi iar să taci…
Iar când vei amuţi complet,
Ca orice-autohton fără defect,
Tăcerea, care-i aur controlat,
Te va-ndrepta spre lozul cu noroc,
Iar tu – un simplu sâmbure de-alună –
Te vei schimba-ntr-un sâmbure de foc.
De vorba cu diavolul
Ion Minulescu
