Într-o lume zbuciumată și copleșită de consumerism, aniversarea lui Andrei Tarkovski este cumva ca alegerea Lui Iisus de pe cruce și nu a tâlharului Barabas…
Suntem în vârtejul unei agonii girate de ignoranță și autosuficiență, suntem sub ridicolul ipocriziei ce ne mistuie gândurile, suntem într-un continu alpinism social fiindcă ‘’ne pricepem la toate’’ fără nici o reformă morală la orizont…
Dacă ai rămas pe această mărturisire, dragă cititorule, te invit să îmbraci starea filmelor și a scrierilor lui Andrei Tarkovski, „Sculptând în timp” pe urmele marelui artist cu origini românești.
Dealtfel, într-un interviu oferit revistei “Bulvar Gordona”, sora regizorului, Marina Tarkovski, a povestit despre rădăcinile românești ale familiei și conform mărturisirilor ei, bunica lor, Maria Racicovshi, era originară din Iași și venise în orașul Elizavetgrad pentru a activa în calitate de pedagog. Aici l-a cunoscut pe Alexandr Tarkovski, bunelul regizorului, văduv și un activist marxist.
“Bunica noastră are sânge românesc, e din Iași. Aspectul meu și a lui Andrei arată că în noi sângele românesc s-a amestecat cu cel slav. Mi-e trist faptul că în unele cărți se afirmă fără temei că neamul Tarkovski ar avea origini caucaziene”, preciza Marina Tarkovski.
Andrei Arsenievici Tarkovski s-a născut acum 92 de ani, pe 4 aprilie 1932 în fosta Uniune Sovietică.
Regizor, actor, scenarist și scriitor rus este considerat unul dintre cei mai influenți cineaști ai întregii istorii a cinematografiei, profesând într-un regim opresiv, Tarkovski s-a confruntat cu numeroase piedici de-a lungul carierei sale care, de altfel, se limitează la 7 filme și câteva scurt-metraje în 27 de ani.
„Biografia mea artistică s-a format într-un mod ideal. Timpul lung scurs între filme a reprezentat pentru mine un răgaz chinuitor în care să reflectez, în lipsa oricărei activităţi, care este scopul muncii mele, prin ce se deosebeşte arta cinematografiei de toate celelalte arte, care mi se pare mie că este specificul oportunităţilor lui, să compar experienţa mea cu experienţa şi rezultatele colegilor mei”, mărturisea Andrei Tarkovski.
Cariera sa artistică începea în anul 1956 când a fost admis la Institutul Central de Cinematografie al URSS de la Moscova, unde a studiat la clasa lui Mihail Romm. Atunci, sub influenţa neorealismului italian, a realizat primele scurtmetraje. După filmul de licenţă „Compresorul şi viora”, primul său lungmetraj, „Copilăria lui Ivan” din 1962, l-a impus în atenţia publicului şi a criticii, câştigând Leul de Aur la festivalul de la Veneţia.
După multe probleme cu cenzura, „Andrei Rubliov”,1966, a ajuns la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în ultima zi, autorităţile sovietice dorind ca prin această întârziere să se evite posibilitatea unei nominalizări. Filmul a fost interzis în URSS până în anul 1971.
„Solaris” realizat în anul 1972 a fost aclamat în ţările comuniste şi considerat replica sovietică a filmului american „2001: Odiseea Spaţială”, regizat de Stanley Kubrick, cu toate că Tarkovski susţinea că nu văzuse filmul.
Din cauza următoarei creaţii, „Oglinda”, care prezintă episoade cu nuanţe autobiografice, regizorul a intrat din nou în vizorul autorităţilor societice. Au urmat „Călăuza” şi „Nostalgia” în 1983, cel din urmă filmat în Italia, sub ochiul vigilent al cenzurii.
Anul următor artistul a plecat în Suedia, unde, cu ajutorul colaboratorilor regizorului Ingmar Bergman, a făcut „Sacrificiul”, ultimul său film, recompensat cu patru premii la Cannes, unde Andrei Tarkovski, a primit confirmarea ca unul dintre cei mai importanţi creatori de film din secolul XX, dar nu a putut fi prezent din motive medicale.
Despre cartea sa „Sculptând în timp” Andrei Tarkovski mărturisea:
„Această carte este dictată, întâi de toate de dorinţa, de a trece eu însumi prin labirintul posibilităţilor acestei tinere şi frumoase arte, în fond încă atât de puţin cercetată, şi pentru a mă regăsi pe mine însumi în ea, independent şi deplin. Multă vreme am fost convins că nimeni nu are nevoie de filmele mele şi nimeni nu le înţelege”.
Cartea sa este ca o adevărată Biblie pentru toți iubitorii de film artă, la care regretatul regizor rus Andrei Tarkovski a scris până în ultimele zile de viaţă şi care se constituie într-o mărturie directă a căutării:
„Creaţia este unul dintre momentele de preţ în care ne asemănăm Ziditorului; de aceea n-am crezut niciodată într-o artă independentă de Ziditorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu”.
Ingmar Bergman îl considera pe Andrei Tarkovski cel mai mare regizor, inventator al unui nou limbaj cinematografic, ce surprinde „viața ca vis“.
Critic, bun cunoscător al artei tarkovskiene, Victor Loupan, este de părere că: „Tarkovski este credincios unei alte reguli: aceea a artiştilor ruşi creştini care, de-a lungul veacurilor de subjugare şi de umilinţă, de mizerie şi de violenţă, au servit cu disperare un ideal de frumuseţe, de bunătate, de libertate (vizavi de tirani!) şi de slujire faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu“, scrie Costion Nicolescu, doctor în teologie la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint Serge“ din Paris, care remarca:
„Marea mândrie a lui Tarkovski şi ceea ce-l conducea la o maximă responsabilitate în fiecare lucrare a sa, fie ea cinematografică sau de alt fel, a fost, aşa cum mărturisea într-o convorbire cu Laurence Cossé din iarna anului 2011, pe canalul de radio France-Culture, faptul că se ştia creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu:
„Arta este capacitatea de a crea, este o reflecţie, în oglindă, a gestului Creatorului. Noi, artiştii, nu facem decît să repetăm, să imităm acest gest. Arta este unul dintre momentele preţioase în care noi ne asemănăm Creatorului. Iată de ce eu nu am crezut niciodată într-o artă care se doreşte a fi independentă faţă de Creatorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu.“
Andrei Tarkovski nota în Jurnalul său, pe 21 aprilie 1982, această afirmaţie a lui Lev Tolstoi:
„Binele este slujirea lui Dumnezeu, însoţită totdeauna de o jertfă: jertfa vieţii tale animale, aşa cum lumina se produce numai prin consum de combustibil“.
Sigur, noi ştim că există şi o altă lumină, lumina neapropiată, acea
„Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisus Hristos venind la apusul soarelui…“, care este o combustie totală fără combustibil. Dar, ruptă din aceea şi cea a Rugului aprins, semnificînd-o pe Maica Domnului, rug despre care Tarkovski, bun cunoscător al Scripturii, pomeneşte la un moment dat în filmul Oglinda, comentând convorbirea amintită de pe canalul de radio France-Culture, criticul Jean-Pierre Maurel notează, printre altele: „Dar care este cu adevărat vocaţia profundă a omului?
Atunci când Tarkovski a pronunţat acest cuvânt-A SLUJI- în cursul convorbirii cu Laurence Cossé a fost un moment de emoţie, iar aceasta l-a întrebat: «A Sluji înseamnă A Iubi?».
De fapt, Laurence Cossé se referea la Iubirea pentru Dumnezeu.
Iată răspunsul complet al regizorului: „Aş vrea s-o cred. Lucrez, în orice caz. Ideal ar fi pentru mine să fac constant acest dar, pe care numai Bach, cu adevărat, a putut să-l ofere Lui Dumnezeu.
Andrei Tarkovski a plecat să sculpteze veșnicia la doar 54 ani, pe 29 decembrie 1986, departe de țara natală, la câteva luni de la terminarea filmului „Sacrificiul”.
„Artiștii se împart în cei care își creează propria lume și cei care recreează realitatea. Mi-au plăcut întotdeauna oamenii care nu se pot adapta la viaţă în mod pragmatic. În filmele mele nu există eroi. Eu sunt pentru arta care îi dă omului Speranța și Credința”, spunea regretatul regizor.
Își doarme somnul de veci într-un cimitir pentru emigranții ruși în Sainte-Geneviève-des-Bois, Paris.
Greu de înțeles, dar întotdeauna vindecător, mesajul artistic al lui Tarkovski este o declarație de iubire unică prin profunzime, putere și asumare, care eliberează și condamnă în aceeași măsură…
Filmele sale au tema demnității omului și a omului care suferă din lipsa propriei demnități. Filmele sale sunt Mărturisiri. Act inconștient, dar care reflectă adevăratul sens al vieții: Iubirea și Sacrificiul.
Capodopera cinematografică a lui Andrei Tarkovski este o pildă artistică neînțeleasă în profunzimea sa, dar asemeni unei alegeri la care umanitatea încă nu s-a decis: Iisus sau Barabas?
