De multe ori, privind la societatea politică în care trăim, mă simt aidoma unui personaj din Alexandru Lăpușneanu. Nu spun care, dar cu siguranță vă imaginați dumneavoastră. Nuvela am studiat-o în anii de liceu și mi-a rămas în minte, celebra expresie, “Proști, proști, dar… mulți”.
De atât de multe ori mă simt prins în strânsoarea mulțimii, strigând la unison: Noi capul lui Moțoc vrem. Ce-or fi având cu bietul om, nu știu; e și el un biet politician, cu griji, probleme, familie mare, deh, e nevoie și de un buget pe măsură. Face și el ce poate, ce știe, ce-i ordonă alții, că doar acesta e motivul pentru care s-a înrolat într-o formațiune politică: să fie mulți, pentru că puterea stă în mulțime.
În cazul domniilor lor, politicienii, puterea stă în funcție: imunitate, birou territorial pentru…..pentru…. Ei, aici chiar nu știu pentru ce au nevoie de birou teritorial, dacă tot nu trec prea des pe la el. Ar mai fi de adăugat salariul, pensia specială, delegațiile prin țări care mai de care mai greu de găsit pe hartă, chipurile pentru schimb de experiență; care experiență nu prea dă roade și pe malurile Dâmboviței.
Pe de altă parte, de cealaltă parte a baricadei, stă prostimea; adică noi. Dacă vă simțiți jigniți de această expresie, rețineți că am spus-o în sensul bun al cuvântului. Deci: noi cei prostiți zi de zi de măririle lor, cu tot felul de legi, care mai de care mai ciudate și mai neavenite, rupte complet de realitatea românească. Dacă ai curajul să ridici două degete și să întrebi: Da de ce, ți se răspunde cu o umbra de regret în glas și o ridicare neputincioasă din umeri: așa vrea Uniunea Europeană. Hai nu mă-nebuni! Măi da cei mai dă uniunii ăsteia prin minte. De exemplu reintroducerea insultei și calomniei în codul penal; sau interzicerea prin lege a comunismului și a tuturor însemnelor care amintesc de acesta. Păi dacă e pe așa, să distrugem tot ce s-a clădit în comunism. Ei aici nu prea am avea prea mult de lucru, pentru că majoritatea celor ridicate în acea epocă a fost deja distrus. Ar mai fi Casa Poporului, dar de asta nu te poți atinge că e a lor.
Bun, am stabilit că ei sunt puțini și buni, iar noi mulți și proști. Ce facem însă, că ne bat alegerile la poartă. Ne apucăm să întrebăm precum cetățeanul turmentat din O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale: Eu cu cine votez? Sau ne facem un partid, că e nevoie de doar trei membrii?
M-am hotărât: îmi fac partid. Eu președinte și mai caut doi din mulțime pe post de co-președinte și co-co-președinte. Se oferă cineva?
Dan Agache
foto vorbesteliber.com
