Lacrimi, durere și solidaritate!

lumanariÎn România lucrului bine făcut, mai sunt multe de făcut. Suntem departe de ceea ce ne dorim, departe de ceea ce am vrea, prea departe de visul năruit încet, încet în aproape 26 de ani.

Spuneam cândva că au reușit să ne ucidă speranța, singura care a supraviețuit distrugerilor sistematice pe care le-am trăit: ne-au distrus țara, ne-au distrus sănătatea, ne-au distrus speranța. Dar nu, ea nu s-a lăsat călcată în picioare de o serie de indivizi fără mamă, fără tată, fără Dumnezeu. Am umblat ani de zile cu capul în pământ, rușinați că suntem români, timorați de faptul că o clică de hoți ne-a distrus ca oameni și ca națiune. Nu aveam curajul să ridicăm privirea de jos, poate pentru că nu am avut curaj și solidaritate atunci când trebuia să demonstrăm aceste lucruri.

Anii au trecu nepăsători pe umerii noștri, în timp ce ei, trădătorii de neam și țară, închideau spitale și determinau medicii să emigreze. Încet, dar sigur, simțeam cum flacăra speranței pâlpâia din ce în ce mai slab, mai stins. Atunci am crezut că totul e pierdut, iar noi ne consideram generație de sacrificiu, în timp ce pentru copiii noștri nu găseam soluții.

Nici nu a fost nevoie pentru că ei, și mi-e rușine că nu am văzut acest lucru, purtau în inimile lor flacăra speranței, vie. A fost nevoie de o dramă națională pentru ca ea, speranța să iasă la lumină; să fie văzută în cele mai întunecate cotloane ale vieții, de cei care mai credeau în ea. A fost nevoie ca zeci de tineri să moară, pentru ca vocea noastră să se facă din nou auzită; pentru ca flacăra speranței să se reaprindă.

Au murit nevinovați, pentru că în România lucrului bine făcut, lucrurile se fac de mântuială. Prin complicitate, prin furt și escrocherii, prin mită și căpătuială pe spinarea celor care au tăcut. Am tăcut prea mult și prea tare, am tăcut. E timpul să ne facem vocea auzită. E timpul ca ei să ne știe de frică; să înțeleagă că această țară nu e a lor ci a noastră și a copiilor noștri, care au demonstrat că știu ce vor, că pot și mai ales că au speranță și încredere în forțele lor.

Drama dintr-un club din capitală e inimaginabilă. Zeci de tineri au murit arși de vii, sufocați, călcați în picioare. Alte zeci sunt în stare foarte gravă și cred că în următoarele două, trei săptămâni nu va trece o zi, fără să auzim că numărul celor care au pierdut lupta cu moartea, crește. Nu au murit pentru o cauză; nu s-au stins în război cu arma în mână; nu au pierit pentru un ideal. S-au dus nevinovați, iar alții suferă încă, pentru că în România lucrului bine făcut, fiecare face ce vrea; pentru că în România mea și a ta și a noastră, banul e cel care vorbește.

Televiziunile au arătat imagini inimaginabile; au surprins momente de groază; au înregistrat și ne-au transmis drama reală a lucrului prost făcut. Aceste imagini, dar mai ales solidaritatea celor care au sărit în ajutorul victimelor, îmi demonstrază că speranța nu a murit. Fie că vorbim de personal medical, de pompieri, de oamni simpli care s-au înghesuit să doneze sânge, ori de cei care s-au arătat dispuși să doneze piele, de cei care au venit cu apă ori ceai cald, fiecare a dorit să demonstreze ceva: faptul că putem să facem mai mult pentru semenii noștri dacă vrem.

A fost nevoie de un moment de durere, de durere crâncenă pentru a ne trezi. Acum avem în fața noastră un alt moment, acela când trebuie să ridicăm privirea din pământ și să să le spunem clar și răspicat celor care ne-au batjocorit, furat și înșelat atâți ani, că e momentul să ne lase; să ne lase să ne conducem țara cu dreptate, cinste și corectitudine. Că e momentul să începem să facem lucrurile bine; și șosele și spitale și cluburi. Că este timpul să aplicăm legile bune pentru nația română, să le schimbăm pe cele rele și să le abrogăm pe cele care ne-au făcut atâta rău și le-au permis lor să ne facă să privim în pământ.

A fost nevoie de o mare de durere, de un ocean de lacrimi și de sacrificiul câtorva zeci de tineri pentru a înțelege că nu se mai poate așa; că trebuie să ne schimbăm, pentru a schimba atât cât se mai poate din destinul acestei țări care nu este a noastră, ci a miilor de tineri în pieptul căror speranța, pe care o credeam pierdută, a stat mereu vie, gata să iasă la lumină.

Pentru ei, pentru cei duși, pentru ca moartea lor să nu fie zadarnică.

Dan Agache

De același autor

Related Articles