Ufffff, gata, am scăpat. Cam jumuliţi asemeni unui motan după o întâlnire neprogramată cu o haită de câini; cu buzunarele rupte şi fără prea multe parale prin portofel, dar cu obrazul curat şi nepătat. Am, făcut faţă şi anul acesta, aşa, târâş – grăpiş, tuturor provocărilor aduse de primăvară: Sfântul Valentin, Dragobetele, întâi şi opt martie. Mai o floare mai o ciocolată, mai o bijuterie ori un ursuleţ de plus, toate pentru a ne spăla obrazul pentru toate nefăcutele, făcute peste an. Poate că dintre toate aceste evenimente, cea mai semnificativă e ziua de 8 martie, când sărbătorim femeia, sub toate aspectele ei: mama, soţie, bunică, iubită, prietenă.
Pe vremea când mergeam cu flori la tovarăşa la şcoală, sărbătoream ziua mamei. Poată vă mai amintiţi melodia aceea cu: De ziua ta mămico, În dar ți-am adus inima și crede-mă, mămico, Un dar mai frumos nu se putea. Ce vreţi, sunt versurile copilăriei mele.
Zilele acestea am asistat la tot felul de mesaje, care mai de care mai emoţionante, venite de la cei mici pentru mame; indiferent de postul de televiziune, butonat, aceleaşi şi aceleaşi mesaje, cu alţi copii desigur şi cu alte mămici bineînţeles. A lipsit însă ceva; au lipsit acele mesaje emoţionante, lansate în eter de cei mici, pentru mamele plecate de voie de nevoie, la muncă în străinătate. Mesaje venite de la cei mici, lăsaţi în grija, mătuşii, bunicii, a vecinilor, sau mai rău, în grija nimănui. Au lipsit lacrimile mamelor de acolo, de departe, de unde doar gândul poate veni mai repede. Acolo sunt durerile cele mari şi dorul celor mici pentru mama care a devenit aşa, un fel de fata Morgana, e mai dureros decât orice altceva. Peste 3 milioane şi jumătate de români lucrează în străinătate; official. Neoficial se pare că numărul acestora e mult mai mare. Mai bine de jumătate dintre acestea sunt femei. Câte oare dintre ele şi-au lăsat copii în voia sorţii pentru a le putea asigura traiul de zi cu zi; câte dintre ele şi-au amintit că ieri a fost 8 martie şi câte nu au plâns de dorul celor mici. Câţi copii din România oftează la auzul cuvântului mama.
E greu, e foarte greu. Trăim vremuri ciudate; nu grele, nu extraordinare ci mai degrabă ciudate. E ciudat, ca să nu spun altfel, ca o parte a românilor să se îmbogăţească peste noapte, în nici un caz din muncă cinstită, iar o alta, mult mai mare, mai numeroasă şi defavorizată pot spune, în comparaţie cu prima, să fie nevoită să recurgă la sacrificii mari, pentru un trai satisfăcător; pentru că ce sacrificiu poate fi mai mare şi mai dureros decât acela de a-ţi lăsa copilul în ţară pentru a-i putea cumpăra ghete, hăinuţe, rechizite şi mâncare.
Toate aceste reportaje au lipsit. Suntem tot mai puţini cei care ne gândim în astfel de momente la ei. Şi chiar dacă nu-i vedem, iar atunci când se întâmplă îi ignorăm, ei există. Iar durerea lor e sfâşietoare, chiar dacă nu e trâmbiţată în gura mare. Pentru ele, acum, din inimă, un sincer La Mulţi Ani mămico… oriunde te-ai afla.
(Dan Agache)
