Şi-au trăit traiul, şi-au mâncat mălaiul. Au mulţi, mult prea mulţi ani adunaţi şi strânşi în oase şi în suflet. Abia îşi mai târşesc paşii din pat până la baie, ori până la masa din bucătărie. Nu se mai vaită, nu mai oftează, nu se mai plâng de nimic. Tac şi rabdă. De multe ori, mai ridică privirea rugător către Cel de Sus, doar doar s-o îndura şi de ei şi le curmă chinul.
Majoritatea sunt trecuţi de 70, 80 sau chiar 90 de ani. Sunt născuţi în vremea războiului sau imediat după aceea. De mici au învăţat ce e suferinţa. Suferă şi acum, când nimeni nu le mai deschide uşa şi nu le mai trece pragul niciun suflet. Toţi au uitat de ei. Şi copii şi nepoţi şi rude… Prietenii li s-au stins de mult. Poate vreo vecină milostivă să le mai bată în poartă cu o strachină de zeamă caldă. „Ia mamă, să le fie de pomană”.
Au muncit o viaţă întreagă, au fost activi, au fost cineva. Le-au mai rămas doar amintirile şi câte o poză îngălbenită de timp. Prea mult timp a trecut de atunci. Acum nimeni nu mai are nevoie de ei. Se mişcă mai greu şi încurcă pe toată lumea. Se exprimă greu şi nimeni nu mai are răbdare să-i asculte. Sunt măcinaţi de boli, de nevoi, dar mai ales de singurătate. Asta doare cel mai mult, faptul că toţi i-au uitat. Ar mai sta şi ei de vorbă cu cineva, s-ar mai plânge cuiva, dar…nu au cui. Sunt singuri. Singuri în aşternutul rece, singuri din zori şi până-n noapte, singuri în casă, asta dacă au norocul să mai aibă o casă.
Unii sunt mai norocoşi şi au prins un loc în căminele de bătrâni. Nici aici nu ştiu cât vor sta, pentru că umblă vorba că s-ar scumpi şi pensia e… Pensia e mică, prea mică pentru cât se cere acum. Se bucură cât mai pot că au un acoperiş deasupra capului, că nu sunt nevoiţi să doarmă pe bănci sau prin gări ca alţii.
E greu, dar cel mai greu de îndurat nu sunt bolile, nici sărăcia, ori frigul. Cea mai grea e singurătatea. Uitat de toţi, ocolit pe stradă precum un ciumat, înghiontit de cei ce alergă cât e ziua de lungă, nici ei nu ştiu încotro, bătrânul nu-şi plânge de milă. Nu plânge pentru că nu mai are lacrimi. S-au uscat de atâta plâns. Îi plânge însă sufletul şi se uită lung în zare, doar doar şi-o mai aminti cineva şi de el. Pentru că el încă mai are suflet. Iar în el, stau precum pozele de pe pereţi, frumos înrămate şi copiii, şi nepoţii şi cei dragi care….care l-au uitat. El însă nu i-a uitat.
Stă şi priveşte lung în zare, doar doar şi-o mai aminti cineva şi de el.
Dan Agache
Sursă foto: teologie.net
