Ce ţi-e şi cu evoluţia tehnicii în ziua de astăzi; nu pe vremea străbunicii, sau a bunicii mele, ci mai recent, pe când făceam armata, cel mai performant telefon, era cel de campanie cu manivelă. Copiii mei au avut parte de primele telefoane celulare de tip „cărămidă”, adică avea aproape un kilogram. Mai apoi au apărut altele mai uşoare, mai plate, au apărut şi tabletele, nu cele de cap, ci acelea de pe care copiii din clasa întâi ar trebui să buchisească Abecedarul.
De parcă toate acestea nu ar fi fost suficiente, s-a trezit acum vre-o 14 ani, Zuckerberg că ar fi interesantă o reţea de socializare; de plictiselă probabil. Şi uite aşa, ne-am dat viaţa peste cap. Dacă ar fi rămas la dorinţa iniţiatorului ei, o reţea de socializare, mai treacă meargă; mai o reţetă de prăjituri, mai un banc, mai o noutate şi câteva bârfe, o poză două din concediu şi…cam atât.
Atâta doar că în ultima perioadă, facebook-ul ăsta a dat iama în politicieni, sau invers, că nu ştiu exact. Mai concret: preşedintele Iohanis a strâns prieteni pe pagina domniei sale mai mulţi decât cancelarul germaniei, că probabil de-asta frau Merkel ne cam dă cu flit, ca pentru muşte. Dar cum primeşti like-uri, aşa le pierzi, drept dovadă păţania preşedintelui, care a pierdut în doar 24 de ore, 20 de mii de susţinători, cam unul la trei secunde. La un million şi jumătate de prieteni, parcă nu se observă.
Numai că această reţea de socializare a devenit pentru clasa politică indispensabilă: Iohannis a câştigat prezidenţialele la sfârşitul lui 2014 cu ajutorul acesteia; premierul lansează proiecte în dezbatere publică pe aceeaşi reţea; Politicienii îşi fac reclame tot acolo; de scuipat şi înjurat – aceeaşi reţea; premierul primeşte o întrebare într-o conferinţă de presă şi răspunde pe facebook.
Până la urmă, asta e lumea reală? Se prea poate, pentru că mai nou, „acesta te ridică, acesta te doboară, Facebook-ul îţi dă viaţă şi tot el te omoară”. Ştiţi cum se spune: ai facebook – exişti, nu eşti mort, bineînţeles, pentru lumea virtuală. Atâta doar că, această reţea de socializare, nu ţine loc de relaţii sociale, de prieteni adevăraţi, de poveşti la gura sobei, ori o bere băută rece în compania unui bun amic, la o terasă, într-o seară de vară.
Politicul românesc se pare că a înţeles mesajul şi puterea acestei reţele de socializare şi plăteşte postaci să le facă treaba. Din păcate însă, în România reală sunt cam 40% dintre oameni conectaţi la ea şi îi includ aici şi pe cei 3 – 4 milioane de români din diaspora. Ceilaţi, adică 60%, vin la vot şi pun ştampila după cum le-a spus ţaţa Leana sau badea Gheorghe, care şi ei au auzit de la un nepot, care are facebook; şi dacă aşa scrie acolo, aşa trebuie să fie.
Politicul românesc ar trebui să facă un efort şi să coboare puţin de pe reţelele de socializare, în lumea reală. Abia acolo vor afla cine îi iubeşte şi cine nu; acolo se poate pune de acord agenda politicianului cu cea a cetăţeanului; abia acolo simţi cu adevărat ce înseamnă un like; altfel, butada conform căreia: ai facebook, exişi, nu eşti mort, s-ar putea să nu fie tocmai reală.
Dan Agache
Sursă foto: piticu.ro
Alo,Alo! Nenea de la radioresita.ro ce a scris articolul…ideologia exprimată este a unui moto-stivuitor-ist gen Dorel,acționând în jurnalism…Numai un resemnat schizofrenic poate gândi că fără Feibuce nu există trai și viață…chiar și în politică (condiția este doar să-și facă treaba pentru care se angajează-n comunitate)
Stimate domnule Apopei. Cred ca inainte de a comenta rautacios un articol era necesar sa il cititi, dupa care aveti dreptul sa va exprimati punctul de vedere. Asa cred ca era normal. Cu deosebita stima…Dorel jurnalistul