Hapciu! Hai noroc şi… sănătate! Sănătate, că-i mai bună decât toate, vorba unei colege. Adevărul e că începem să apreciem sănătatea, a nostră desigur, abia după ce o pierdem. În lipsa ei, începem să alergăm pe la medici, pe la farmacişti, prin spitale… „Mai bine mori decât să ajungi pe mâna ăstora”, se plângea mai deunăzi o bătrânică, ieşind supărată de pe poarta spitalului. „De ce bunicuţă”, întreb eu nelămurit? „Ei maică… lasă că suntem în post şi nu-i frumos”. Am încercat un exerciţiu de imaginaţie a ceea ce ar fi putut spune dacă nu era postul.
Marcăm astăzi Ziua Mondială a Sănătăţii. Tema aleasă pentru acest an, SIGURANŢA ALIMENTARĂ. De alimentele nesigure este legată de moartea a aproximativ 2 milioane de persoane anual – inclusiv mulţi copii. Produse alimentare care conţin bacterii dăunătoare, virusuri, paraziţi sau substanţe chimice sunt responsabile pentru mai mult de 200 de boli, de la diaree la cancer. În fiecare zi apar noi ameninţări la siguranţa alimentară. Modificări ale alimentelor, modificări ale mediului, substanţe chimice folosite în procesul de creştere, prelucrare şi conservare şi mai ales patogenii noi, reprezintă actualele provocări pentru sistemele naţionale de siguranţă alimentară.
Ne mai mirăm? Eu unul nu. Nu mai mâncăm sănătos de multă vreme. Aditivi, conservanţi, coloranţi, E-uri de toate felurile. Gustul e… Dumnezeiesc şi dacă tot mâncăm asemenea… chestii, că altfel nu pot să le spun până la Doamne – Doamne nu mai e decât un pas. Ce să mâncăm? Păi nu prea mai avem ce, pentru că nimic din ceea ce se găseşte pe piaţă, în supermarket-uri şi din păcate tot mai des şi la producătorii autohtoni nu mai e curat şi sănătos. Vremurile în care mergeai în grădină, îţi rupeai o roşie ori un ardei şi le mâncai cu o bucată de brânză, două felii de slănină şi un colţ de pâine făcută în casă… au trecut. Ne mirăm cum de bunicii noştrii au trăit atât de mult. Simplu, au mâncat sănătos.
Noi ne îmbolnăvim tot mai des, iar sintagma Eşti ceea ce mănânci, e tot mai reală. Cu atâtea chimicale, adaosuri, E-uri şi aditivi, nu-i de mirare că ne îmbolnăvim tot mai des şi apelăm la sistemul sanitar românesc. Aici, un haos de nedescris. Pacienţii dau vina pe corpul medical; acesta arată cu degetul spre Ministerul sănătăţii pentru lipsa dotărilor şi sistemul defectuos de salarizare; ministerul dă vina pe lipsa banilor; în spitale nimeni nu mişcă un deget, dacă nu e „uns” corespunzător, iar cei care suferă sunt pacienţii. Medicamente necompensate sau compensate insuficient, suferinţă, alergătură, obligaţia de „a unge” pe ici pe colo prin părţile esenţiale şi tot aşa. Cine are bani, emigrează pentru o perioadă de timp la unităţi sanitare din Ungaria, Austria, Germania, Turcia ori Elveţia. Se tratează şi se reîntorc. Costurile sunt relativ aceleaşi, pentru că statul are obligaţia de a le deconta serviciile din străinătate.
În concluzie, ar trebui să apreciem sănătatea, atunci când o avem, când nu e prea târziu, nu de alta, dar un bolnav internat într-un sistem bolnav, nu se va face bine niciodată.
Închei cum am început: Sănătate, că-i mai bună decât toate!
(Dan Agache)
