Printre marile bucurii aduse de decembrie 1989 celor ce visau că odată va veni şi în România vremea în care pe lângă cele câteva ziare ce prezentau marile realizări ale regimului şi cele două ore de televiziune cu aceleaşi subiecte, a fost şi apariţia unei altfel de presă ce de la bun început s-a declarat liberă, câştigând dreptul la libera exprimare cuprins în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Impactul a fost unul nebănuit atunci când ziarele, televiziunile şi posturile de radio apăreau ca ciupercile după ploaie, oferta fiind la un moment dat mai mult decât generoasă. Satisfacţia românului a fost şi mai mare când a constatat că de fapt, în numele lui, o mână de oameni ce mulţi s-au autointitulat jurnalişti, au început să folosescă dreptul la libera exprimare într-un mod absolut original, ce de multe ori depăşea minimul de decenţă şi respect faţă de persoanele şi subiectele puse-n pagină, transmise la televizor, sau radio. A fost o satisfacţie trecătoare, pentru că românul a trecut de la impulsul primei libertăţi la a arunca ochii pe presa din Apusul care doream să ne adopte şi considere ca egal al lui.
Imediat din sumedenia de surse de informare care mai de care mai slobode, unele au început ba să dispară, ba prin politici de marketing să existe fuziuni ale aşa ziselor trusturi, iar odată cu ele să dispară încet şi limbile de lemn ce înjurau ca un proletar sovietic şi să apară o nouă generaţie de jurnalişti, care chiar dacă nu şcoliţi prin redacţiile şi academiile occidentale, au început să aibă un alt mod de a privi, gândi şi exprima, evident respectând politicile trustului din care făceau parte. Astfel libera exprimare a devenit o armă, iar presa a fost percepută de români ca o putere în stat, o voce a poporului ce se poate face auzită şi la marile porţi ale Uniunii Europene. De fapt libera exprimare a fost un prim pas către dovada că România foloseşte nişte pârghii ale democraţiei în favoarea unei naţiuni, că e un fel de deschizătoare de drum pentru omul care n-a avut curajul cincizeci de ani să creadă că el e altceva decât un individ considerat ca adept al singurei doctrine care era cea comunistă. A fost o vreme însă, când libera exprimare a început să devină din nou un fel de discurs injurios, iar soluţia stopării şi a anarhiei verbale a fost înfiinţarea Consiliului Naţional al Audiovizualului pe 25 mai 1992. Au trecut anii, suntem într-o altă perioadă a tranziţiei democratice în România, presa a devenit mai puternică, iar libera exprimare o normalitate cu toate că de multe ori ea doar pare liberă, pentru că e dictată de diverse interese şi influenţe venite din diverse părţi. Astfel am constatat că mulţi dintre cei ce par că îşi exercită dreptul la libera exprimare nu sunt de fapt decât nişte mercenari ce exprimă, şi nu se exprimă. Cu relele şi bunele ei totuşi presa este liberă şi cu siguranţă semnalul de alarmă şi ochiul veşnic vigilent în interesul cetăţeanului.
Vă invităm în acestă dimineaţă să ne spuneţi care este părerea dumneavostră despre presa din ziua de astăzi, dacă consideraţi că ea e obiectivă, vă apără şi vă reprezită? În acelaşi timp vrem să ştim care este pentru dumneavoastră cea mai facilă formă de informare: ce-a scrisă, ce-a vorbită, sau cea văzută şi vorbită. Câtă încredere aveţi în informaţiile pe care diversele surse de informare vi le oferă şi care sunt criteriile după care vi-aţi ales mijlocul de informare?
(Gelu Ardeleanu)
sursa foto:www.revista22.ro
