0-rsf_0
Luni, a fost Ziua Internaţională a Presei Libere. Aceasta este marcată începînd din anul 1991, la iniţiativa organizaţiei „Reporteri fără frontiere”. Potrivit ultimului clasament al libertăţii presei, publicat în luna februarie, România ocupă locul 52 din 180 de state analizate. Primele trei poziţii sînt ocupate de ţările din nordul Europei – Finlanda, Norvegia şi Danemarca, iar ultimele de Siria, Turkmenistan, Coreea de Nord sau Eritrea.
Cel puţin 138 de jurnalişti au fost ucişi în 2014, care a fost cel de-al doilea an sîngeros pentru profesioniştii din presă din ultimul deceniu, indică luni organizaţia neguvernamentală Press Emblem Campaign (PEC) în raportul său anual actualizat.  PEC, înfiinţată în iunie 2004, are drept scop întărirea protecţiei legale şi a securităţii jurnaliştilor în zonele de conflict şi de revoltă civilă, precum şi în misiunile periculoase. Creşterea înregistrată în acest an aduce în atenţie gravitatea crizei în ceea ce priveşte securitatea în mass media, subliniază FIJ într-un comunicat, reînnoindu-şi apelul urgent la adresa guvernelor pentru a face o prioritate din protecţia jurnaliştilor.
Redacţiile din întreaga lume, dar şi cele din România, tot mai slăbite de o criză, nu neapărat economică!, îşi pun întrebarea: de ce să trimitem corespondenţi în zone de conflict, mari consumatori de fonduri şi resurse de orice fel? O întrebare similară s-a pus şi în Statele Unite, la Biserica jurnaliştilor de pe Fleet Street, în timpul unui serviciu de comemorare a mass-media în vremuri tulburi.
O altă statistică, mai veche, a Organizaţiei Reporteri fără frontiere, spune că între 1992 şi 2002, 531 de jurnalişti şi-au pierdut viaţa în timpul executării profesiei, mai mult de jumătate în zone de război. 75% au fost ucişi în timpul unor misiuni periculoase. Cele mai multe victime, 61% au fost înregistrate în rîndul presei scrise. Ziariştii locali reprezintă 87% dintre cei ucişi! Fiind corespondent de război am avut, întotdeauna, o altă viziune, extrem de tehnică, despre această profesie. Descopăr, însă, că “tribul nostru mic”, ar trebui să dezvolte, ca jihadiştii!, un cult al martiriului!
După anul 1999, jurnalismul a devenit ARMĂ DE RĂZBOI, recunoscută chiar de către oficialii militari. Reglementările internaţionale, juridice şi în materie de presă, NU au nici o relevanţă în zone de conflict unde acţionează grupări, de cele mai multe ori, îndreptate împotriva ordinii internaţionale actuale, chiar dacă nu anarhiste.
Jurnalistul nu face altceva decît să răspîndească, în funcţie de interesul său şi al altora, noutăţi factuale? Dintr‑o asemenea perspectivă, nu am reprezenta decît rotiţe într-un sistem, manipulînd şi trezindu-ne manipulaţi, iar libertatea noastră – relativă – se regăseşte în felul de tratare a informaţiei.
Momentele de „glorie” ale jurnaliştilor de război s-au încheiat odată cu Războiul din Vietnam, acolo unde, o acreditare de presă îţi oferea rangul de ofiţer şi posibilitatea de merge oriunde pe linia frontului alături de militarii americani. Odată cu Primul război din Golf, lucrurile s-au schimbat, transmisiunile în direct, care pun în pericol operaţiunile militare, dar nu numai!, au transformat jurnaliştii în „ţinte legitime” pentru toate taberele aflate în conflict. Să ne amintim, doar de bombardarea Televiziunii Sârbe, asimilată drept cea mai puternică armă psihologică utilizată în Războaiele Balcanice. Jurnaliştii sunt consideraţi COMBATANŢI şi sunt trataţi ca atare.

(Mario Balint)