Nicolae Iorga l-a numit ’’un hamal din portul Brăilei’’, Pamfil Șeicaru l-a descris pe Istrati drept ’’biet poet al șezuturilor deflorate”, datorită includerii unui personaj homosexual în Chira Chiralina, dar scriitorul grec Nikos Kazantzakis îl va menționa mai târziu în romanul său Zorba Grecul și în Raport către El Greco. Dar timpul dă măsura operei lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză și română și tradusă în peste alte 30 de limbi.
De altfel, Nikos Kazantzakis afirma despre Panait Istrati:
’’Flămând, fără adăpost, a cutreierat lumea, muncind și purtându-și sărăcia, îmbătat de fericire. Acest lucru trebuie subliniat în chip deosebit. Puțini oameni pe lume au fost atât de fericiți ca Panait Istrati. Sufletul său puternic preface foamea în hrană, iar vagabondajul și sărăcia în libertate. Acolo, unde alți oameni ar pieri, Istrati respiră adânc și recunoscător aerul întregii lumi.’’ (Colette Janiaud-Lust, „Nikos Kazantzakis”, 1970, François Maspero)
Acesta ar fi sumarul naiv și descrierea celui ce s-a născut în Brăila, pe 10 august 1884, ca fiu nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate, și al unui contrabandist grec, Gheoghios Valsamis, grec din Cefalonia, Panait Istrati cu numele la naștere, Gherasim Istrate.
A copilărit în Baldovinești , a terminat șase ani de școală primară, doi fiind nevoit să-i repete, ca și Maxim Gorki scriitorul rus cu care a fost comparat adesea. Și-a câștigat existența ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar și al unui vânzător ambulant. O vreme a fost și cărbunar la bordul navelor Serviciului Maritim Român. În acest timp a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. Hoinărelile l-au purtat prin diferite orașe: București, Constantinopol, Alexandria în Egipt, Cairo, Napoli, Paris și Lausanne.
Panait Istrati a fost băiat de prăvalie, ucenic în diverse meserii. A lucrat la Atelierele Docurilor, Pescăriile Statului şi Fabrica de Frânghii. S-a mutat în Bucureşti în 1904 şi a lucrat ca servitor, valet la hotel şi infirmier în spital.
’’Am venit pe lume cu doruri multe şi mijloace puţine. Asta e un rău mai mare decât dacă te-ai naşte prost. Mai rău, chiar, dacă te-ai naşte fără ochi’’, avea să mărturisească,Panait Istrati.
Primele încercări literare datează din 1906, cu preponderență făcând publicistică în presa muncitorească din România, debutul fiindu-i articolul Hotel Regina în revista România muncitoare. Între 1910-1912 își publică, în aceeași revistă, primele povestiri: Mântuitorul, Calul lui Bălan, Familia noastră, 1 Mai. Colaborează și la alte ziare: Viața socială, Dimineața, Adevărul etc. Încet, încet, pentru o vreme, s-a apropiat de cercurile socialiste.
În anul 1913 a ajuns la Paris. A învăţat limba franceză din dicţionar, fără profesor şi fără cursuri. O vreme a dormit pe străzi. Zugravul Panait Istrati a ajuns să fie publicat în Franţa în 1920. Publică primele patru articole în franceză în gazeta ”La Feuille”, apoi s-a mutat la Nisa şi viaţa sa ajunge într-un punct în care cel care colindase lumea întreagă, dornic de explorare, se declară învins şi vrea să-şi pună capăt zilelor.
”Astăzi începe anul 1921, dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului. Este oare nevoie să te explici atunci când te hotărăşti să părăşeşti lumea asta?”, scria Panait Istrati în ceea ce a intenţionat să fie biletul său de sinucigaş și pe care dorea să-l trimită scriitorului francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1915, Romain Rolland. Acesta este avertizat și îi răspunde imediat încurajându-l să urmeze cariera sa de scriitor. Povestirea Chira Chiralina a fost publicată în 1923 cu o prefață semnată chiar de Romain Rolland.
Criticul Șerban Cioculescu spunea despre Panait Istrati: ’’Panait Istrati a fost o cutie de rezonanță în care au vibrat mesagii unanime (…). El nu aducea niciun fel de educație sau experiență scriitoricească. În schimb, cumula o experiență nebănuită de viață, care s-a revărsat ca un prisos torențial. (…)
Apariția sa în scrisul occidental, prin generoasa mijlocire a lui Romain Rolland, a avut caracterul dezlănțuirii unei forțe elementare a naturii. Panait Istrati: o capacitate de simțire adâncă, răscolitoare, într-o vreme de uscăciune generală. („România literară”, 14 august 1969).
A publicat apoi romanele: Ciulinii Bărăganului, Les Récits d’Adrien Zograffi („Povestile lui Adrian Zograffi”).
În 1929 a călătorit în Rusia sovietică. Acest voiaj a fost sursa de inspirație a operei Vers l’autre flamme-Confession pour vaincus (tradusă în limba engleză sub titlul The Confession of a Loser) în care denunța abuzurile regimului comunist.
A
rămas celebră remarca sa amară la adresa regimului sovietic și a omletei proverbiale: “Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?”.
Antologia Vers l’autre flamme cuprindea nu doar textul Spovedania unui învins a lui Istrati, ci și alte scrieri.Publicarea cărții va provoca izolarea scriitorului, acesta fiind abandonat de prietenii săi de ideologie socialistă, mergând până acolo ca unii din prietenii săi comuniști să-l considerânde fascist.
În 1930 s-a reîntors definitiv în România. Publică în 1933 eseul L’Homme qui n’adhère à rien, în care se conturează atitudinea sa în privința independenței. Chintesența acestui eseu îi atrage vehemente contestări.
Panait Istrati a fost supranumit scriitorul vagabond, scriitorul zugrav, scriitorul fără şcoală sau ”haimanaua autodidact”. A avut doar patru clase şi „paisprezece meserii lipsite de intelectualitate”, aşa cum îl descria Eugen Lovinescu.
A cucerit publicul francez care l-a considerat un scriitor român, în vreme ce în România a fost considerat, la vremea respectivă, autor francez.
’’Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile… să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea… să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, şi apoi să plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp… şi apoi să râzi!’’-era credința controversatului și de ce nu, anonimului Panait Istrati.
Bolnav de TBC a fost tratat în Franța la Nisa și apoi a revenit la București. Izolat, singur și bolnav de tuberculoză a murit la sanatoriul Filaret, pe 16 aprilie 1935, în vârstă de doar 51 de ani.
Monumentul de la mormântul său a fost realizat de către Milița Petrașcu- artist plastic, sculptor și portretist român, participantă la mișcarea artistică de avangardă românească, maestră în arta portretului, considerată cea mai înzestrată femeie-sculptor a României în secolul al XX-lea.
Nu aș putea încheia această modestă compilație fără a-l cita pe mentorul său, Romain Rolland care îl descria pe Panait Istrati:
’’Ceea ce i-a lipsit mai mult a fost o metodă de muncă. Dacă s-ar fi supus cerințelor unei discipline, ar fi putut crea o operă grandioasă, de vreme ce a fost străbătută de scânteiri de geniu. Dar, născut boem, a rămas toată viața astfel (…) N-a trădat pe nimeni. Pe nedrept, i s-a lipit o etichetă, obligându-ne a-l vedea numai sub un singur aspect. („Europe”, ianuarie-februarie 1955).’’
Finalul, ca de altfel întreaga sa viață este credința sa:
’’Să lupţi pentru o idee, să lupţi pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva şi să lupţi, asta e viaţa. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăieşte ci vegetează,’’un criteriu al unui mare scriitor european de origine română ce nu trebuie ignorat sau uitat, Panait Istrati!
