Lucian Blaga -Poetul Luminii – 128 de ani de la naștere
Dacă despre Johannes Brahms, compozitor romantic german, care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Austria, la Viena se spune că a compus pentru Îngeri, despre Lucian Blaga, eseist, filosof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român, se poate spune că este Poetul Luminii.
Articol editat de Anca Bălălău, 9 mai 2023, 08:00
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.( Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)
Cel de-al nouălea copil și ultimul copil al familiei Isidor -preot orthodox și Ana,născută Moga- Lucian Blaga s-a născut pe 9 mai 1895 la Lancrăm, lângă Sebeş, fostul judeţ Alba, regiunea Hunedoara. Familia provenea din români veniți din Macedonia în secolul al XVII-lea.
Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se „mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani.
În anul 1902 a fost înscris în clasa întîi primară la Școala Germană din Sebeş, iar în perioada 1906-1914 a urmat Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. Anul 1908 îi răpește tatăl, iar în 1909, mama poetului se stabileşte la Sebeş. Elevul Lucian Blaga studiază filosofii indieni şi europeni.
Debutează în anul 1910 cu primele poezii: Pe ţărm, Noaptea, în „Tribuna” de la Arad, pentru ca în 1914 să facă debutul în filosofie cu însemnări despre Bergson în ziarul „Românul” din Arad, sub pseudonimul Ion Albu.
În 1914-1917 se înscrie la Institutul Pedagogic-teologic din Sibiu, pentru a nu fi înrolat în armata austro-ungară, unde primește diploma de teolog.
Între anii 1917-1920, urmează Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena,unde studiază filosofia indiană după lucrările lui Daussen.
Își consacră debutul editorial ca poet în anul 1919 cu Poemele luminii şi ca filosof cu Pietre pentru templul meu.
Ia doctoratul în filosofie în anul 1920 cu teza Kultur und Erkenntnis. Pe 16 decembrie se căsătoreşte la Cluj cu Cornelia Brediceanu.
Un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu, precizează în Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră,ediția 1935:
„La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori”.
În perioada 1924-1926 locuiește în orașul Bredicenilor, la Lugoj, cu familia soţiei sale. Apar volumele: În marea trecere, Filosofia stilului, Fenomenul originar, Feţele unui veac şi piesele Daria şi Fapta.
În anul 1930 refuză postul de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, iar pe 2 mai se naşte fiica sa, Dorli.În același an, apare volumul Daimonion şi piesa Cruciada copiilor.
O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipotenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filosofice şi piese de teatru.
A fost ales în 1936, la numai 41 de ani, membru activ al Academiei Române.
În fatidicul an 1948 susține ultimul curs de filosofie al profesorului, scos definitiv de la catedră după reforma învăţământului, iar în perioada 1949-1959 lucrează ca cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei, filiala Cluj, apoi din iunie 1951 este numit bibliotecar-şef şi din iulie 1954 director adjunct la Biblioteca Academiei, filiala Cluj.
În 1951 îşi organizează poeziile scrise după Nebănuitele trepte, toate 77, într-un ciclu cu un titlu nou Ecce tempus și din 1953 lucrează şi în secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj, ca cercetător, cu o jumătate de normă.
Trecând cu Lucian Blaga prin labirintul construcţiilor sale speculative, prin grupările de factori ascunşi din a căror acţiune se naşte constelaţia diversă a stilurilor, cititorul va rămîne adesea nedumerit şi chiar contrariat. George Gălinescu, cu mult înainte, nu numai că îşi exprimase rezervele faţă de filosofia lui Blaga dar îl şi sancţionase, sever, ca pe un „adevărat mistic” ce admite ca mijloc de investigaţie delirul şi care împinge dincolo de limite căutarea expresiei inedite.
Blaga însuşi – după cum o mărturiseşte în Geneza metaforei şi sensul culturii – era conştient că încercarea sa de a plăsmui o viziune filosofică prin care să desluşească semnificaţia ultimă a stilului şi culturii, a destinului creator al omului, n-a reuşit să găsească un grai potrivit propriilor sale exigenţe ştiinţifice. Pentru a-şi comunica gândurile a fost nevoit să recurgă adeseori la „imagini ciudate”, mitice şi nu filosofice, să treacă adică din limitele filosofiei propriu-zise în domeniile obscure ale mitosofiei. În fapt, credem noi, deficitul de conţinut al viziunii filosofice s-a răzbunat inevitabil, lăsîndu-şi amprenta asupra formei ei de expresie.
Și totuși, Lucian Blaga rămâne filosoful culturii, iar în cadrul sistemului său de gîndire idealist, a „ceţei nordice” ce-i înconjoară gândirea, palpită viu un miez bogat de observaţii şi analize extrase dintr-un studiu extins pe imense suprafeţe de cultură. Setea umană a transcendenţei, nevoia organică a depăşirii şi autodepăşirii fiinţei umane l-au condus pe Blaga spre reflecţii stăruitoare asupra raportului dintre relativ și absolut. Acest absolut, filosoful l-a numit întotdeauna cu A mare sau i-a dat un nume propriu: Marele Anonim.
Chiar dacă a fost persecutat de regimul communist, Lucian Blaga prin opera ce ne-a lăsat-o prilejuieşte o asemenea confruntare, căci substanţa ei intelectuală, independent de expresia în care s-a întrupat, suscită meditaţia, aşază întrebări si solicită răspunsuri.
În anul 1956 a fost propus pentru Premiul „Nobel” pentru Literatură de către Rosa del Conte şi de criticul Basil Munteanu, dar se pare ca ideea a pornit de la Mircea Eliade.Reușita acestui demers ar fi constituit consacrarea definitivă a poetului, dar ar fi însemnat şi o mare izbândă pentru literatura română aflată, în anii 1950, în nefericitul impas al realismului socialist. Cauzele „rătăcirii“ dosarului Blaga nu au fost încă pe deplin desluşite de către cercetători.
Cornelia Brediceanu Blaga, soţia poetului, nota legat de propunerea pentru Nobel: „Basil a plecat cu referatul la Stockholm, având certitudinea că toţi cei din comisie vor vota pentru acordarea premiului lui Lucian”. Însuşi Lucian Blaga avea cunoştinţă de faptul că fusese propus pentru Premiul Nobel. Mai mult, chiar citise Referatul înaintat înaltei comisii de la Stockholm. Fiica sa, Dorli, în lucrarea „Lucian Blaga. Corespondenţă de familie“, scrie: În toamna anului 1956, Blaga a fost propus pentru Premiul Nobel. Statul român nu şi-a dat însă asentimentul”.
Din păcate, zicerea poetului: „Unora le place numai ce înţeleg, alţii pot înţelege numai ce le place”, reiterează un adevăr valabil parcă şi astăzi.
Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
„Să fie lumină!”
Cu doi ani înainte de a muri, în aprilie 1959, se pensionează, după o muncă uriaşă, mai ales în ultimii zece ani, în care a fost şi un mare traducător.
La 30 noiembrie 1960 este internat la Clina Medicală din Cluj. Peste trei luni se stabileşte diagnosticul definitiv de neoplasm vertebral.bÎn dimineaţa de 6 mai a anului 1961, Lucian Blaga se preface în lumina… moare în Clinica din Cluj. Este înmormântat pe 9 mai în cimitirul din Lancrăm.
Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
O, cine ştie – suflete,-n ce piept îţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie? (Liniște)
Surse: Horia Teculescu, precizează în Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră,ediția 1935
