[FOTO-AUDIO] Lindenfeld din Munții Semenicului – primul muzeu al însingurării din România

“Satul Lindenfeld, construit și populat în anul 1827 de coloniști germani din Boemia, este astăzi un sat părăsit. Astăzi, satul fără locuitori Lindenfeld este cunoscut și datorită romanului cu același nume scris de Ioan T. Morar (romanul a primit Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași pe anul 2005) și de ecranizarea sa în anul 2013 de reputatul regizor român Radu Gabrea, având numele de „O poveste de dragoste, Lindenfeld”. Acest film a fost prezentat la diferite festivaluri internaționale precum cele de la Bogota, San Diego, Thessaloniki și Cannes. În cadrul Festivalului Ecranizărilor Literare UCIN, filmul a obținut în anul 2014 Premiul pentru regie.

La tradiționala sărbătoare a Kirwei-ului de la Gărâna în anului 1995 îl întâlneam pentru ultima oară pe Paul Schwirzenbeck, cel care a rămas „ultimul mohican” al satului, murind tragic în urma unui accident de mașină la Caransebeș, în anul 1998.

Articol editat de Mirabela Afronie, 25 aprilie 2016, 21:27 / actualizat: 31 mai 2016, 12:16

Reporter, pe frontul unui război graţiat de toate instanţele timpului, cărturarul Erwin Josef Țigla, şi-a trimis mărturia trecută  prin patina locului, în care tristeţea a devenit coroana unui spaţiu guvernat de un Yorick ascuns sub colbul osândit în tăcerea ucisă de un amurg nerevendicat de speranţă:

“Satul Lindenfeld, construit și populat în anul 1827 de coloniști germani din Boemia, este astăzi un sat părăsit. Astăzi, satul fără locuitori Lindenfeld este cunoscut și datorită romanului cu același nume scris de Ioan T. Morar (romanul a primit Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași pe anul 2005) și de ecranizarea sa în anul 2013 de reputatul regizor român Radu Gabrea, având numele de „O poveste de dragoste, Lindenfeld”. Acest film a fost prezentat la diferite festivaluri internaționale precum cele de la Bogota, San Diego, Thessaloniki și Cannes. În cadrul Festivalului Ecranizărilor Literare UCIN, filmul a obținut în anul 2014 Premiul pentru regie.

La tradiționala sărbătoare a Kirwei-ului de la Gărâna în anului 1995 îl întâlneam pentru ultima oară pe Paul Schwirzenbeck, cel care a rămas „ultimul mohican” al satului, murind tragic în urma unui accident de mașină la Caransebeș, în anul 1998.

Astăzi, Lindenfeld este un loc straniu şi trist. Casele sunt goale, sunt prăbuşite, năpădite de vegetaţie. Doar biserica romano-catolică, sfințită în data de 10 ianuarie 1858, mai străjuiește satul. Acesteia i s-a refăcut în ultimii ani acoperișul de către Helmuth Kierer, unul dintre germanii Banatului de șes, care își petrece anual multe zile în Banat, astăzi fiind stabilit în Germania.

În memoria locuitorilor acestei așezări, am făcut câteva fotografii pentru cei interesaţi, şi-a încheiat Erwin Josef Țigla, mărturia.

Lindenfeld din Munții Semenicului este un muzeu al însingurării,   primul muzeu al tristeţii,  în  care nu mai există  ierarhie a vizitatorilor, nu mai există  program al timpului agăţat pe uşa de la intrare… satul este un muzeu în aer liber, nedeclarat oficial, nerecunoscut, dar neuitat… din când în când vizitat de un regret sau de o amintire a cuiva de aici sau de aievea… Lindenfeld  există  prin absenţă,… o absenţă fortuită de un destin căruia nu-i mai poate nici măcar  reproşa… există ca o penumbră din care natura îşi face baston şi umblă deszbrăcată  pe uliţele trecutului, înodând paşii unor generaţii ce dădeau suflare localităţii… cândva…

Printre zidurile încăpăţânate să  mai sprijine istoria acestui sat găseşti spiritul unei tradiţii… încă iţi poţi imagina  glasuri de copii, poveşti cu zâne uitate pe streaşina timpului, iubiri sau despărţiri trăite cândva firesc de cei ce se năşteau, iubeau, trăiau, mureau acolo… ca într-un loc desfăşurat pe o perioada determinată de timp, satul s-a născut şi a murit… Risipiţi prin lume, descedenţi ai satului, au plecat purtând în sufletul lor amprenta acestor locuri…

Ei au plecat, dar biserica şi cimitirul au rămas…, mărturie că doar Dumnezeu este este Veşnicie, pentru că atât  timp cât  ne vom aduce aminte de El, nu vom  fi  uitaţi.

Epilog:

Voi cei care atât de mult m-aţi iubit, nu vă uitaţi la viaţa pe care am sfârşit-o, ci la cea pe care o încep.

(Anca Bica Bălălău)

Sursa foto: Erwin Josef Țigla