In memoriam, Vlad Mugur,regizorul “Generaţiei de Aur”
“O dată cu scurgerea timpului, imaginea memoriei teatrale se stinge. Cine a fost Aura Buzescu, cine Ion Iancovescu, cine Maria Botta, cine Mihai Popescu? Cine-am fost noi? N-o să se mai ştie, n-o să se mai audă. Emoţiile noastre nu vor mai umezi ochi, culorile noastre nu vor mai fi desluşite. Teatrul, artă unică, complexă, dilatat de alte arte ce îl compun, concentrat în lumina forţei cu care pătrunde în sufletele de dincolo de rampă, a fost blestemat până acum să fie pieritor,” mărturisea unicul, irepetabilul regizor, Vlad Mugur, născut pe 22 iunie 1927 și de care ne-am despărțit acum 22 de ani pe 22 iulie 2001.
Articol editat de Anca Bălălău, 22 iulie 2023, 18:06
Mama, Luisa Grigoriu şi tatăl ,Val Mugur, au fost cununaţi de Prinţul Carol şi de Regina Elena, iar el a fost creştinat de Regele Mihai şi Regina Elena. Ambii bunici au contribuit la construcţia Patrimonului Cultural al României: Constantin Grigoriu, bunicul dinspre mamă, a înfiinţat Opereta Româna, iar Gheorghe Demetrescu Mugur, bunicul după tată, a fost profesorul Regelui Carol al II-lea, directorul Fundaţiilor Regale şi al Radiodifuziunii Române.
Tatăl, Val Mugur, a fost cunoscut director de scenă şi avocat, prieten cu cei mai mulţi dramaturgi din perioada interbelică şi iniţiatorul Teatrului Radiofonic.
Odată cu venirea comunismului, întreaga familie a fost supusă decimării fizice, morale şi intelectuale. Bunicul Gheorghe Demetrescu Mugur a fost dat afară din postul de director al Radiodifuziunii.
Tatăl său, Val Mugur, a fost epurat şi trimis la Reşita, unde a montat pe scena teatrului reșitean, în calitate de regizor:„Mielul turbat’’, 11 dec 1953, „ Doi tineri din Verona”,15 martie 1964, „ Veac de iarnă’’- 11 oct 1967 „Croitorii cei mari din Valahia”, 10 aprilie 1968, după cum a consemnat în cartea „Ecourile scenei’’, Petru Călin, în anul 1994.
Vlad Mugur însuşi avea să cunoască, în timpul lui Petru Groza, supliciile închisorii. Profesorul Promotiei de Aur, după cei doi ani de glorie de la Teatrul National din Craiova (1957-1958), va fi anchetat în mod umilitor în cadrul unui proces înscenat de oficialităţile vremii.
Vlad Mugur nu şi-a dorit să facă teatru, urmase chiar doi ani de „Drept” şi „Litere”, dar bunicul său regalist, care fusese directorul Radiodifuziunii, e cel care l-a îndemnat să o ia pe drumul Thaliei. Tatăl său, Val Mugur, avocat, intrase în lumea teatrului aducând în casa sa „toată echipa de boemi, care după război, se ducea să bea pe statuia lui Caragiale la Ploieşti”: Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu, Nineta Gusti, Ion Sava, Ion Şahighian, Bălţăţeanu.
Bunicul său având legături cu familia regală a avut bucuria de a-şi vedea nepotul botezat de către Regele Mihai, care avea doar şapte ani pe atunci. L-a ţinut în braţe mama sa, Regina Elena. Viitorul regizor de teatru a avut o copilărie fericită. Şi-a divinizat mama.
La admitere la facultate, Ion Manolescu îl considera netalentat. Maria Filotti îl susține și pariază pe viitorul lui. Vlad Mugur a absolvit Facultatea de Teatru din București, clasa de regie, în 1949 şi i-a avut colegi de promoţie pe: Alexandru Paleologu, Ruxandra Otetelişanu, Ioana Ottescu, Sorana Coroamă, Ionel Teodorescu.
A absolvit Institutul de Teatru din București (clasa regie) ca șef de promoție în 1949, dar începuse să regizeze piese de teatru cu doi ani înainte, în 1947.
’’În timpul facultăţii, casa noastră era invadată de fete frumoase şi simpatice: Catinca Ralea, Liliana Tomescu, Ileana Predescu, Nineta Gusti. Eu le iubeam şi eram prietene cu toate”.
Pe Magda Stief, soţia sa, a cunoscut-o la un joc de poker, la Craiova, în casa doctorului Parhon. Ea apăruse în spatele lui, el a întors capul să vadă cine este. S-au căsătorit după câteva zile.
A fost profesorul “generaţiei de aur”, care a absolvit la începutul anilor ’50. Asistent la Facultatea de Teatru, Vlad Mugur participă în comisia de admitere și-l impune pe George Constantin, după ce acesta căzuse de trei ori, intuind talentul său uriaş, spunând lui Moni Ghelerter şi Aurei Buzescu: “ăsta trebuie să treacă”.
Din “Generaţia de Aur” care a absolvit în 1952 au făcut parte: Constantin Rauţchi, George Constantin, Amza Pellea, Dumitru Rucăreanu, Sanda Băcilă, Draga Olteanu, Sanda Toma, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Gheorghe Cozorici, Anca Vereşti, Mircea Albulescu, Silvia Popovici.
Vlad Mugur povestește despre anii din facultate: “George nu era vicios ca Rauţchi. De la şcoală pleca acasă singur, nu intra în gaşca de la restaurant. Farmecul lui venea din trecerea instantanee, într-o secundă, de la registrul grav la clovn. Avea o vorbire specială, întretăiată, avea culoarea cuvântului, plastica lui, pe care o schimba de la propoziţie la propoziţie. Un element important a fost lucrul cu Lucian Pintilie la «Amphitryon» de Plaut, unde Rauţchi era sosia. Ieşeau nişte scandaluri de nu se putea repeta. Îmi puneam un scaun lângă uşă, ca să-i supraveghez, să-i potolesc. Ştiam că toţi erau excepţionali. L-am întâlnit ultima oară în 1991, în biroul de la «Odeon», unde am plănuit să lucrăm, dar n-am mai apucat. L-am găsit atunci cu aceeaşi timiditate pe care o avusese toată viaţa.”
În 1965 a devenit directorul Teatrului Național din Cluj. A rămas la Cluj până în 1971, când s-a decis să emigreze în Italia, unde, la început, vindea cărţi pe stradă.
Destinul îl duce spre Germania stabilindu-se, la München. A încercat să păstreze limba română şi spiritul viu, claborând cu Radio „Europa Liberă”. A înfiinţat la München Ansamblul „Vlad Mugur”. A regizat spectacole în teatrele de la: München, Konstanz, Hanover, Esslingen, Münster.
În România, a regizat în teatrele din București, Craiova, Cluj, Târgu Mureș, Galați, Turda.
După anul 1990, revine în ţară, preluând direcţia Teatrului Giuleşti căruia îi schimbă numele în Teatrul Odeon.
Vlad Mugur, mărturisea despre regia de teatru:
„Reţeta în teatru nu duce nicăieri. E important să încerci lucruri noi chiar cu riscul de a greşi la fel de important e să nu urmăreşti succesul. Asta poate fi catastrofal, te face să-şi fie frică şi nu există pericol mai mare decât frica.
Echipa face teatrul. Actorul nu trebuie subjugat nu trebuie silit să se păstreze în limitele unei concepţii regizorale. Trebuie să știi să-l laşi liber, dar procesul e complicat, pentru că trebuie să simţi când anume să-l laşi liber, când este preferabil să nu-i impui concepţia.
Arta trăieşte din efecte. Trebuie să le căutăm insolite şi să le executăm cu prospeţime. Orice gândire, orice scenă, orice nuanţă, orice culoare, orice nu ţi-e aproape poate schimba şi sluţi totul chiar şi o idée frumoasă.
Rutina e nocivă. E un refugiu, o apărare, o armă împotriva artei. Rutina urâţeşte, schelălăie, se strâmbă. În forme ascunse e periculoasă. Ea poate să placă, să-i atragă la manierism pe spectatorii candizi. Maniera e rutină, rutina e manieră. Maniera poate să inducă în eroare un teatru, un oraş, o lume.
Regia e o meserie de elită. Regizorului – în afară de aptitudini, pregătire, fantezie – îi trebuie metodă. Trebuie să ai aptitudinea de a vrăji temperamente diferite”.
Despre spectacolul său, Hamlet, mărturisea:
„Spațiul, un șantier. De pildă, un șantier din București, oraș care se surpă și alocurea se reclădește. Poate fi și un palat renascentist ce se reconstruiește. Societatea se surpă și ea. E surprinsă de nebunia ce bântuie tot pământul. Odată prospectat și ales de către comedieni acest loc, ei încep o lectură a piesei, lectură care se transformă în teatru și revine la lectură. Oamenii sunt dezechilibrați. Se află la granița dintre normal și divagație. Personajele pledează pentru răzbunare, spionaj, iubire, dar totul se amână. Spațiul și timpul sunt greu de controlat, se alunecă în așteptare și se pledează pentru rațiune. Halucinante, nemotivate pauze, ce te cuprind în misterul acestei tragicomedii, cu morți din care curge var. Ofelia, o lumină, din cauza celorlalți, rupe limitele acelei fantezii bolnave si devine un caz clinic. Poezia trebuie evitată, jocul de-a teatrul trebuie să scoată limba filososfiei, să îmbrace situațiile ce dau năvală, cu o altă imaginație, dimensiune, să denunțe demența ce caută în mod stângaci și violent un sens moral. Un joc de-a baba oarba.”
„Dialog cu un nomad”, aşa se considera Vlad Mugur. Un nomad care a despicat teatrul cu puterea nemărturisită a celui ce păşeşte cu sufletul prin cotloanele personajelor pentru a le înregistra în catalogul marilor creaţii.
Pe 22 iulie 2001, acest nomad prin viaţa pământeană s-a numit Vlad Mugur. Este înmormântat la Cimitirul Bellu. Premiul Vlad Mugur – decernat de către Teatrul Maghiar de Stat din Cluj – este denumit astfel în memoria sa.
(Sursa: Vlad Mugur de vorbă cu Florica Ichim)
