In memoriam, Constantin Noica!

“Spre sfârşitul Celui De-al Doilea Război Mondial, o mănăstire de maici din Moldova a fost ocupată de trupele sovietice biruitoare. Maicile au căutat refugiu în alte locuri. La întoarcerea lor au găsit în altar un bilet pe care stătea scris:

Articol editat de Anca Bălălău, 4 decembrie 2022, 15:10 / actualizat: 5 decembrie 2022, 21:16

Comandantul trupelor care au ocupat mănăstirea vă declară că a lăsat-o neatinsă şi vă cere să vă rugaţi pentru sufletul său. De atunci, la fiecare serviciu religios este pomenit numele lui Alexandru. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru!

Rugaţi-vă pentru Alexandru din China, dar nu uitaţi pe fratele Alexandru din Statele Unite; rugaţi-vă pentru cei puternici de pretutindeni, pentru cei ce ştiu, fizicieni, matematicieni, şi supratehnicieni, dar care nu mai ştiu bine ce ştiu şi ce fac, pentru cei ce posedă şi dispun, cu economiştii lor cu tot; rugaţi-vă pentru cei ce rătăcesc prin viaţă fără cultură, dar şi pentru cei ce rătăcesc în cultură; pentru omul European care a triumfat asupra nevoilor materiale, pentru omul modern care va triumfa asupra naturii şi a bunului Dumnezeu. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru! Roagă-te şi tu cititorule, căci numele nu priveşte doar pe comandantul trupelor victorioase, ci numele îi priveşte pe ceilalţi fraţi Alexandru, biruitori nesiguri şi ei. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru!” , scria Constantin Noica.

Poate că este mai acutală ca oricând această carte, în aceste zile de pandemie și război, când ne salutăm pe breaking news, aproape într-un mod firesc şi contemplăm, dezonoraţi de neputinţa, calvarul unei noi privelişti a războiului. Dacă ne ocolesc codurile roşii de catastrofe naturale, dăm piept cu frica, cu spaima înrădăcinate în noi de viruși și războaie…

„Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit”, spunea Constantin Noica -filosoful, eseistul, publicistul și scriitorul român  născut pe 12 iulie 1909,în Vitănești, județul Teleorman și urcat în Cer, pe 4 decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu.

S-a format sub îndrumarea profesorului  de matematică, poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu alias Dan Barbilian, în liceu și apoi la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”, timp de trei ani l-a avut ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. În mai 1940 își susține la București doctoratul în filosofie, cu teza Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”. În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944, unde a participat  de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger.

În perioada 1949 – 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”.Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964. Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică, Sorin Vieru sau de la Institutul de Istoria Artei,Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu.

(vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu.

Se cuvine să îi rememorăm măcar o mică parte din scrierile ce-au împodobit gândirea marelui om de cultură.

Visul lui Noica:

„Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi dau lecţii. Totul trebuie învăţat pe din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi… Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. Filosofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze. Esenţialul e să cucereşti. Nu să accepţi. Nu să ştii. Ce nu ştiu pedagogii şi ştie bunul-simţ românesc: „Nu da povaţă celui ce nu ţi-o cere, căci nu te ascultă”. Însetează-l întâi. Pune-l în situaţia de a ţi-o cere. Şi pe urmă spune-i – dacă ai de spus ceva. Primul lucru pe care trebuie să-l spui unui tânăr angajat în cultura umanistă este că abia pe la 40 de ani începe să-şi dea măsura. Pe urmă vei spune celui trecut de 40 de ani că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Iar celui de 60 trebuie să-i spui (dacă a reuşit ori nu, şi cine reuşeşte cu adevărat?) că e bine să se gândească, atunci când scrie, la cititorul care nu s-a născut încă… Când un tânăr creşte frumos, iese parcă din strâmbătate o întreagă lume.”

Viața în viziunea lui Noica:

„Nu am nevoie, nu am ce face cu lumea care este. Mă apasă, mă înăbuşă, mă acoperă. E o lume fără scăpare. Nu se poate trăi decât cu lumea care ar putea fi. Şi atunci trăieşti ca şi cum lumea aceasta ar fi cu adevărat, ca şi cum ai iubi o şi ai fi iubit de ea, ca şi cum s-ar întâmpla ceva în ea. Libertatea e capacitatea de a valorifica înfrângerile şi de a-şi depăşi reuşitele”.

Omul în viziunea lui Constantin Noica:

„Omul este propriul său destin. Sub cerul culturii, infernul devine suportabil. Numai Mântuitorul a ştiut că destinul nostru era de a fi singuri — şi de aceea mântuirea lui vine prin conştiinţă, şi nu prin turmă. Ne e frică de singurătate. Când rămânem singuri, luăm o carte, sau scriem o carte, sau fluierăm. De ce să ne fie frică? Poate de la singurătate încolo începem noi înşine. Nu-i nimeni vinovat de neîmplinirile noastre. Limitele interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară”.

Iubirea în viziunea lui Constantin Noica:

De altfel e şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste: „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi”. E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. Când pleci, e bine să crezi că ai socotelile încheiate.

România în viziunea lui Constantin Noica:

„Autoritate (augeo) are cel care te sporeşte, te adevereşte, ca mama pe copil, profesorul pe elev, sufletul – corpul.Toată problema României nu e numai să fie, să fie în eternitate, ci şi să devină. Dar cum poţi preface fiinţa în devenire? Începând de când? Şi mă gândesc la o Românie care ar suporta pe un Nietzsche spunându-i: „Românii nu sunt nimic; ei devin ceva”.

Aș încheia simplu, rugați-vă pentru România!

foto-ziarul Lumina