„Ritmul în care trăim, configuraţia fiecărei zile (din care răgazurile, perioadele de otium fertil sunt, practic, evacuate) reduc până la o limită îngrijorătoare timpul rezervat altădată lecturii. Trăim ultimativ probleme secunde, slujim decerebrat valori derivate. Investim prost şi entuziasmul, şi ura”.
Am crezut că atunci când vom „fi liberi”, din nou, că ne vom îmbrăţişa, ne vom bucura că ne-am însănătoşit ,că ne pasă unii de ceilalţi, că ne vom plânge morţii în tihnă, că vom îmbrăca în flori cadrele medicale… că vom umple Bisericile ca să ne reculegem … am crezut … nu am fost singura… din păcate, dar una dintre cei cărora le pasă de viaţa de după pandemie, am rămas cu mâna întinsă ca a Regelui Lear… O mâhnire înceţoşată de iminenta apartenenţă la una din cele două tabere, iar am găsit un motiv să ne împărţim, iar am uitat de stima de sine, iar ne împrăştiem în lucruri mici din care izvorăşte cu agresivitate ura, ura, ura…
Am cunoscut semeni care au trecut prin mult mai multe greutăţi, au fost în închisorile comuniste, au umplut cerul de Sfinţi, au fost alungaţi din casele lor şi toţi, cei care au supravieţuit împart lumină şi seninătate, blândeţe şi înţelepciune… Ce se întâmplă cu noi, cei care nu am trăit asemenea orori, dar emanăm o furie şi o ură demne de milă… ne-am depersonalizat sufleteşte, ne-am rătăcit…
Din acest motiv, în această seară vom face vorbire despre cei 70 de ani de la deportarea în Bărăgan vor fi marcaţi de Asociația Foștilor Deținuți Politici și a Victimelor Dictaturii Comuniste din România, filiala Caraș-Severin, alături Cornelia Fetea – preşedintele AFDPR, filiala judeţeană şi Erwin Josef Ţigla, preşedintele Forumului Democratic al Germanilor din Caraş-Severin.
Puteţi intra în direct cu invitaţii noştri la numerele de telefon 0255 20.60. 61 sau 0255.20.60.62 ori să trimiteţi mesaj la numărul de whatsapp 0751288777, sau pe pagina de facebook Radio România Reşiţa, unde ne puteţi urmări Live.
În zilele de 18/19 iunie 1951, trei judeţe ale României, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane;destinaţia – câmpia stearpă a Bărăganului. Acestea sunt coordonatele celei mai cumplite pribegii a satului românesc.
„Bărăganul a fost Siberia noastră“, spun supravieţuitorii, fiindcă în Bărăgan au murit oameni fără să se fi eliberat de frică, altora durerea încă le tulbură instinctul şi toţi au trăit absurdul unei închisori în aer liber.
Îmbarcarea familiilor s-a făcut în vagoane de marfă, sub directa supraveghere a activiştilor, miliţienilor şi securităţii. Oamenii credeau că se îndreaptă spre Siberia. S-au oprit însă în Bărăgan. Într-un fel, memoria este cea care a salvat deportaţii, ajutându-i să supravieţuiască… Povestea lor nu va fi niciodată spusă în întregime pentru că nu există suficiente cuvinte… Într-un fel, memoria este cea care a salvat deportaţii, ajutându-i să supravieţuiască.
Despre condiţiile în care miile de deportaţi erau nevoiţi să trăiască, iată ce spun notele de informare ale Securităţii:«În problema apei de băut, se resimte lipsa de apă şi nu s-au amenajat butoaiele cu capace şi cana pentru a se evita infectarea apei. S-au găsit viermi în apa din butoaie.»
Lupta pentru supravieţuire avea să înceapă încă din prima zi de Bărăgan. Primul adăpost a fost între două dulapuri acoperite cu o pătură sau, pur şi simplu, sub căruţe. Spiritul de solidaritate creştea proporţional cu starea de frică şi supărare. Deportaţii, chiar dacă în majoritatea lor erau ţărani, au înţeles destul de repede că sunt victime ale politicii comuniste.
Azvârliţi în câmp, prima grijă a fost să-şi construiască un acoperiş mai sigur, un fel de colibe înjghebate din te miri ce. Prima etapă de adaptare a deportaţilor, în noile condiţii de viaţă, a început prin construirea bordeielor, locuinţe ale sărăciei.
Verificarea inventarului uman dislocat nu era departe de apelul zilnic practicat în penitenciare. Supravegherea şi evidenţa populaţiei n-au încetat până în ultima zi. Drumurile, gările şi trenurile erau patrulate de miliţie şi armată, care aveau ordin de a legitima populaţia din zona satelor noi. Evadarea era aproape imposibilă. Adaptarea a fost dureroasă şi nu s-a încheiat niciodată.
Abia în 1956 deportaţii s-au întors în locurile natale, dar bunurile confiscate atunci nu au mai fost returnate.
Astăzi, povestesc despre deportări, despre labirintul câmpiei şi despre întâmplările zilelor din pustiu fără patimă aproape, dar cu o luciditate înspăimântătoare. Au fruntea brăzdată, dar senină. Are şi memoria uitările ei.
Rămâneți ACASĂ pe frecvenţele 105.6 FM şi 91,9 FM – 92,8 FM pentru ascultătorii din Clisura Dunării, sau pe radioresita.ro, ori pe telefon, indiferent că este fix sau mobil, sunând la numărul 031.504.04.34, apel cu tarif normal, puteţi asculta oricând şi de oriunde Radio Reşiţa.
Anca Bica Bălălău
