Colțul amintirilor: Marin Moraru

’’Suntem ce sunt amintirile noastre’’ este titlul cărții autobiografice, apărută în anul 2013 sub semnătura actorului Marin Moraru.
Astăzi, 31 ianuarie, era aniversarea sa, de fapt este ,pentru că spiritul său este cu noi, cu publicul său adevărat, ca un înger care ne șterge frunțile de toate gândurile negre. Sub aripa sa veghem ocrotiți de acel zâmbet unic al artistului, Marinuș Moraru.

Articol editat de Anca Bălălău, 31 ianuarie 2024, 20:41

Nu putem fi triști, Marin Moraru a dus în veșnicie tristețea sa sfioasă și fragilă, parcă toată viața lui a fost un rol de compoziție – tristețea!
Și-a argumentat această stare, dar și-a învins-o, aşa cum mărturisea:

„Vulgaritatea a devenit normalitate. Este imposibil ca eu sa trăiesc în această cloacă. Umorul este foarte elevat. Băşcălia este la îndemâna oricui. România nu mai e ce-a fost. Odată deschisă poarta şi dărâmat gardul am năvălit într-o lume liberă şi n-am ştiut ce să facem cu libertatea noastră. Au apărut vulgarităţi – crezând că asta este normalul, au apărut alpinişti politici, au apărut hoţi, finanţişti de groază.’’

Născut pe 31 ianurie 1937 în Bucureşti, într-o familie modestă – tatăl său fiind vopsitor de vagoane la CFR, copilăria şi-a petrecut-o în cartierul Giuleşti, pe strada Tabla Buţii.
În copilărie visa să devină aviator, însă, la îndrumarea tatălui a urmat cursurile şcoii de Construcţii Căi Ferate – Întreţinere Drumuri şi Poduri, perioadă în care l-a cunoscut pe regizorul Mihai Dimiu, care se ocupa de echipa de teatru de amatori a şcolii. Marin Moraru primeşte astfel primul rol din viaţa sa, în piesa „Steaguri pe tunuri”, de A.S.Makarenko.
La absolvirea şcolii este repartizat la Braşov, ca asistent de picher, având în responsabilitate întreţinerea unei porţiuni de cale ferată.
După un an s-a tranferat la uzina Griviţa Roşie, în Bucureşti, ca agent tehnic.

Se înscrie la Universitateta Politehnică, la sugestia familiei, unde este admis, dar fiindcă destinul i-a rezervat altceva, Marin Moraru află de la radio amănunte despre admiterea la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (I.A.T.C.) „I.L.Caragiale”, unde se hotărăşte să îşi încerce norocul şi să participe la examen.
Nu este admis, dar este acceptat ca „audient”, participând timp de un an la cursuri fără a primi note. În cele din urmă, după un an trece examenul de admitere, fiind înscris direct în anul II, la clasa prof. Dina Cocea.

În facultate îl cunoaşte pe regretatul Gheorghe Dinică, alături de care a absolvit institutul în anul 1961, cei doi fiind legaţi, de atunci, printr-o prietenie puternică ce a durat până la plecarea la cele veşnice a maestrului Dinică. Examenul de absolvire a reprezentat pentru Marin Moraru, tălmăcirea rolului Agamiţă Dandanache din piesa „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale.

După absolvirea facultăţii, a activat ca actor pe scena de la Teatrul Tineretului, în perioada 1961-1964, unde a fost prezent în rolurile Pigulete – „Pigulete plus cinci fete” de Constantin Bratu, regia Ion Lucian, Guliţă – „Chiriţa în provincie” de Vasile Alecsandri, regia Sanda Manu şi Şase roluri – „Ocolul Pământului” de Pavel Kohout, regia Radu Penciulescu.

A urmat perioada în care a jucat pe scena Teatrului de Comedie, între 1965 şi 1968, fiindu-i încredinţate rolurile ministrul de finanţe – „Umbra” de Evgheni Swartz, regia David Esrig, Patrocle – „Troilus şi Cresida” de William Shakespeare, regia David Esrig sau – „Capul de răţoi” de George Ciprian, regia David Esrig.

Debutează în film în anul 1965, în „Haiducii”, regia Dinu Cocea, fiind prezent apoi şi în distribuţia peliculelor „Un film cu o fată fermecătoare”, regia Lucian Bratu, 1966, „Maiorul şi moartea”, regia Alexandru Boiangiu, 1967 şi „Răzbunarea haiducilor”, regia Dinu Cocea, în 1968.

Între anii 1968 – 1971 a activat la Teatrul Lucia S. Bulandra, unde a jucat rolurile Crăcănel – în „D`ale carnavalului” de I.L. Caragiale, regia Lucian Pintilie, Diderot – „Nepotul lui Rameau” de Denis Diderot, regia David Esrig sau Socrate – „Transplantarea inimii necunoscute” de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter. Tot la Bulandra a jucat, în anul 2000, rolul Grumio – „Femeia îndărătnică” de William Shakespeare, regia Mihai Măniuţiu.

În perioada 1971-1974 a jucat pe scena Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”, fiindu-i repartizate roluri precum Zanetto din Veneţia, din Bergam şi Marinarul – „Trei fraţi gemeni din Veneţia” de Antonio Mattiuzzi, regia David Esrig, sau Leon Schwartz – „Un fluture pe lampă” de Paul Everac, regia Horea Popescu.

Perioada anilor ’70 a însemnat pentru cariera sa cinematografică, prezenţa în distribuţia unor filme precum „Un comisar acuză”, regia Sergiu Nicolaescu, 1974, „Actorul şi sălbaticii”, regia Manole Marcus, 1974, „Toamna bobocilor”, regia Mircea Moldovan, 1975, sau „Iarna bobocilor „, regia Mircea Moldovan, 1977 – ultimele două producţii fiind extrem de apreciate de public.

După o perioadă în care a predat în calitate de conferențiar universitar la I.A.T.C. București, între anii 1974-1980, s-a reîntors, în anul 1980, la Teatrul Național „I.L. Caragiale”. Din anul 2002 a fost societar de onoare al Teatrului Național din București.

‘’Nu mi-am dorit şi nici nu mi-aş dori vreodată să fiu nici director de teatru, nici Ministrul Culturii. Din simplul motiv că nu-mi place şi nu mi-a plăcut niciodată să diriguiesc vieţile oamenilor”, mărturisea regretatul artist.

După Revoluţia din 1989, Marin Moraru a făcut roluri memorabile pe scena Naţionalului bucureştean, câteva dintre acestea fiind Kostiliov – în „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, regia Ion Cojar, 1998, Take – în „Take, Ianke şi Cadîr” de Victor Ioan Popa, regia Grigore Gonţa, 2001 (alături de Dinică şi Beligan fiind, toţi trei, realmente geniali !), Ştefănescu – în „Ultima oră” de Mihail Sebastian, regia Anca Ovanez Doroşenco, 2003 şi Doctorul – în „Egoistul” de Jean Anouilh, regia Radu Beligan, jucată din 2006.

A fost distins cu Premiul Gopo al Asociației pentru promovarea Filmului Românesc, în anul 2009, pentru întreaga carieră, iar în anul 2012 a primit o stea pe „Aleea Celebrităților” din București în Piața Timpului.
Alături de Gheorghe Dinică şi Victor Rebengiuc, Marin Moraru a primit în 2008 titlul de Doctor Honoris Causa al Universităşii de Artă Teatrală şi Cinematografie. Ultima recunoaștere oficială a fost Premiul de Excelență al Festivalului Internațional de Film Transilvania TIFF 2015 pentru întreaga activitate.

Întreaga distribuţie de aur din ”Take, Ianke şi Cadâr” a plecat… După Gheorghe Dinică şi Radu Beligan, sfios şi îngândurat, Marinuş Moraru s-a autodistribuit în spectacolul veşniciei alături de ceilalţi mari actori români.
Cred că atunci când Dumnezeu a scris cuvântul DOR în limba și literatura română, dumneata Maestre Marin Moraru i-ai pus lacrima în vârful penelului…

Marinuș Moraru este o poesie care ne veghează de Sus…
,,Noi,cei pierduți,re-ntorși din zări
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem și-n disperări,
Și-n răni ce-n piepturi se ascund.
Și-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge zi de zi,
În tot ce mâine, ca și ieri,
Va sângera sau va iubi.”
(Radu Gyr)