Urmuz este pseudonimul literar al scriitorului avangardist Demetru Demetrescu-Buzău, născut acum 140 de ani pe 17 martie 1883 la Curtea-de-Argeș- și decedat acum un secol pe 23 noiembrie 1923. A rămas în istoria culturii române ca anticipator al dadaismului, pionier al deconstrucției limbajului academic ca expresie a crizei societății începutului de secol XX.
Moștenirea lui Urmuz avea să fie valorificată în teatrul absurdului lui Eugen Ionescu, care îi cunoștea și aprecia opera considerndu-l unul din precursorii „tragediei limbajului”.
„Urmuz, 1883-1923, inventă – poate prin 1907 sau 1908, dată când compunea primele sale pagini bizare – un adevărat limbaj suprarealist. Urmuz este unul dintre premergătorii revoltei artei universale, unul dintre profeții dislocării formelor sociale, ale gândirii și limbajului din lumea asta, care, astăzi, sub ochii noștri se dezagregă, absurdă ca și eroii autorului nostrum,” menționa spune Eugen Ionescu despre contribuția lui Urmuz la reformarea limbajului literar.
Figură singulară a literaturii române, Urmuz a lăsat o operă restrânsă în scurta sa viață, încheiată abrupt la 40 de ani, în spiritul operei sale, prin inexplicabila sa sinucidere. Paginile sale bizare, schițe și nuvele de mică întindere, constituie opera pe care a șlefuit-o obsesiv, în căutarea conciziei și perfecțiunii limbajului.
Tudor Arghezi îl descoperă și debutează în 1922 în paginile Cugetului românesc, tot el găsindu-i și pesudonimul literar Urmuz.
Sașa Pană publică în 1930 o ediție a scrierilor lui Urmuz, iar Geo Bogza va edita în 1928 o revista ce poartă numele Urmuz, ca recunoaștere a poziționării operei literare urmuziene ca precursoare a avangardei literare românești.
Tristan Tzara, inventatorul mișcării de avangarda DADA, a fost influenţat de acest personaj special, Urmuz. În spatele pseudonimului se afla Demetru Demetrescu- Buzău, un mic burghez mai degrabă conformist, grefier la Curtea de Casaţie din Bucureşti. Totuşi, explica Eugen Ionescu, viitorii suprarealişti români se vor revendica de la această figură prea puţin entuziasmantă, căci el crease „începând poate din 1907 sau 1908, când compusese primele pagini bizare, un veritabil limbaj suprarealist”.
Istorioarele lui Urmuz circulau în mediile literare din Bucureşti. Nici scandalul, nici succesele mondene nu-l interesau pe Urmuz, care se străduia să pară un bun magistrat, un fiu demn de părinţii lui şi un celibatar fără cusur. Aşa cum sugera Ionescu, alcătuirea ansamblului ne permite să vedem în Urmuz mai curând „un fel de Kafka, mai mecanic şi mai grotesc”. Iată şi concluzia lui Ionescu, marele său admirator: „Oricum, Urmuz este în mod sigur unul dintre precursorii revoltei literare universale, unul din profeţii dislocării formelor sociale ale gândirii şi limbajului acestei lumi care se dezagregă astăzi sub ochii noştri, absurdă ca şi eroii autorului nostru”
Tzara şi Vinea au reţinut lecţia acestui mare indezirabil Urmuz, care a sfârşit prin a se sinucide într-o grădină publică, precum Vache sau Cravan, la care ne trimite mereu cu gândul.
Urmuz regăsit pe scena teatrului românesc!
Urmuz, scriitor român de avangardă, a fost considerat de Eugène Ionesco unul dintre precursorii tragediei limbajului. „Fuchsiada” a fost publicată postum în 1930, în colecția „Pagini bizare”.
Scrierile lui Urmuz sunt de natură dadaistă, cu accente absurde. „Fuchsiada” prezintă odiseea lui Fuchs, începând cu nașterea sa:
„Fuchs, când a luat naștere, a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând deloc ureche muzicală”.
Fuchs are talent muzical, de aceea devine un virtuoz al pianului. Într-o noapte pleacă în călătorie cu pianul său și ajunge într-un cartier obscur unde, pentru trei ore, cântă „felurite exerciții de legato, de staccato” dedicate Vestalelor Plăcerii. Venus îi aude muzica, se simte atrasă de Fuchs și îl invită pentru o noapte în Olimp.
Momentele despre care relatez s-au petrecut în închiderea stagiunii 2014-2015, la Teatrul German din Timișoara. Atunci a văzut luminile rampei „poemul eroico-erotic și muzical”„Fuchsiada” de Urmuz, în versiunea germană a luiOskar Pastior, spectacol gândit ca o instalație teatrală semnată deHelmut Stürmer, asistat deSilviu Purcărete, beneficiind și de traducere în limba română.
„Fuchsiada”este un spectacol în care conceptul spațiului capătă o importanță aparte.Muzica este compusă deVasile Șirli iar costumele deCorina GrămoșteanușiHelmut Stürmer. Proiecțiile video sunt creația scenografuluiAndu Dumitrescu, iar coregrafia este semnată deFlorin Fieroiu. În numeroasa distribuție se regăsesc aproape toți actorii Teatrului German, precum și actori invitați, dintre care patru actrițe ale Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”din Timișoara. Originar din Banatul de Munte-Reșița, scenografulHelmut Stürmera studiat până în 1967 la Bucureşti,iar în anii ’70s-a stabilit în Germania. A dobândit faimă internațională, realizând de-a lungul timpului scenografii pentru spectacole în numeroase țări, printre care Germania, Ungaria, Marea Britanie și România. Printre creaţiile sale se numără decorul producţiei „Faust” de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, în regia lui Silviu Purcărete. În anii din urmă a creat la TGST decorul spectacolului „Ținuturile joase“ de Herta Müller, în regia lui Niky Wolcz.
La finele anunui trecut, însă, la Teatrul Apropo au avut loc primele reprezentații ale spectacolului ”O călătorie cu Urmuz”. Acest spectacol este inspirat din textele misteriosului scriitor de la începutul secolului 20. Colajul din operele lui Urmuz este întregit cu fragmente din operele altor autori, aparținând avangardei românești, printre care Tristan Tzara, Ion Vinea, Geo Bogza, Eugen Ionescu, Stephan Roll și Gellu Naum.
În această călătorie,publicul a întâlnit personajele fabuloase inventate de Urmuz și pe companionii acestora, veniți din creațiile lui Jonathan X. Uranus sau Grigore Cugler.
Lumea creată de Urmuz a fost redată printr-o combinație captivantă de teatru, dans,păpuși și muzică live. Regia este semnată de Radu Popescu, scenografia și costumele, Cristina Milea. Din distribuție fac parte actorii: Anda Saltelechi, Axel Moustache, Ioana Manciu, Ionuț Grama, Andreea Ghiță, Cosmin Pană, Mădălin Mandin.
Dar Urmuz a fost jucat și de Dan Puric, într-un spectacol one man show făcut de regretata Cătălina Buzoianu în 1992.
„Urmuz este, cred, unul dintre autorii cei mai cruzi pe care i-am citit vreodată : el revelă «puţina realitate» a organizării noastre sociale (şi a tuturor organizaţiilor sociale posibile),îndărătul cărora apare haosul universal, absurditatea fundamentală, care – asemeni unui personaj al lui Urmuz al nostru – va sfârşi în curând prin a devora, după ce va fi făcut bucăţele, logica noastră, civilizaţia noastră”.
Și Teatrul de Vest din Reșița l-a pus în scenă pe Urmuz cu ’’Scene bizare’’, spectacol ce a participat în Festivalul Dramaturgiei de la Timișoara.
Dramatizarea i-a aparținut regizorului Mihaela Panainte care mărturisea:
“Mereu am fost atrasă de universul absurdului, de această alienare care îl pândește pe omul modern în spațiul tot mai accidentat dintre cuvânt și sens. La Urmuz, cuvântul nu pretinde necesitatea logicii și sensului. Decorticat de această pretenție, care fundamentează iluzia comunicării, cuvântul devine o materie fluidă pentru spațiul imaginar. Prin Urmuz am redescoperit comicul. Personajele lui sunt ființe inconștiente, periferice, transformate uneori de autor într-o aglomerare de obiecte. Ele sunt condamnate la o o existenţă maşinală care respiră acelaşi aer putred, ca eroii beckettieni sau ca personajele ionesciene. Partea cu adevărat dificilă a fost să transpun muzica textului urmuzian în dialog.Lumea în care trăim este o lume urmuziană prin excelenţă, iar atunci când spun urmuziană, vreau să spun că este violentă prin excelenţă. Cruzimea din scrierile lui Urmuz este cruzimea cu care ne întâlnim deseori. Urmuz este, în mod surprinzător, contemporanul nostru”, afirma regizorul Mihaela Panainte.
Astăzi, la 140 de ani de la nașterea lui Urmuz și la un secol de la dispariția sa, din păcate personajele lui parcă au ieșit din teatre și conduc lumea dint-un ungher de unde se joacă cu absurdul și grotescul pe talerele unei injuste realități.
Dramatizările antiprozei lui Urmuz sunt un necesar gest de arhivare și interpretare a unui moment fondator al modernității în literatura română.
“Urmuz e unicul nostru tragic, aproape demn de a fi opus unui Caragiale. Cu un picior în Caragiale, Urmuz e, cu celălalt, la antipodul lui. Urmuz e cel mai plăsmuitor de universuri fictive din literatura noastră, în genere lipsită de mari fantaziști. Nu am avut un Dante, nu am avut un Jarry, dar l-am avut pe “umilul” Demetrescu-Buzău și, fără ironie nici prezumție, aceasta e o posibilă compensație, echilibrând spiritul unei literaturi vii. Urmuz e un scriitor european, un mare cap de serie. Și apoi, ultima concluzie e tocmai aceea că despre Urmuz, cel mai singur între singuri, abia trebuie să stăm de vorbă.”
