Nu-l uitați pe Eminescu…

În agitația, de multe ori inutilă, a zilelor noastre se pare că l-am uitat pe Eminescu-Luceafărul poeziei românești, după cum l-a denumit Miron Cristea, primul Patriarh al României plecat din scaunul episcopal de la Caransebeș, în prima lucrare academică dedicată marelui poet Mihai Eminescu, în anul 1895, pe atunci fiind Elie Cristea, un tânăr doctorand care absolvea studiile de filosofie şi filologie modernă la Budapesta cu o teză intitulată: „Eminescu, viaţa şi opera. Studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română“.În cuprinsul ei a fost numit pentru prima dată „Luceafărul Poeziei Româneşti“.

Articol editat de Anca Bălălău, 15 iunie 2026, 12:22

Un manifest al unui ierarh cărturar pentru recunoaşterea de către istoria culturii şi a literaturii române a meritelor celui dintâi patriarh ca eminescolog avant la lettre.
Viaţa lui Eminescu nu este prezentată encomiastic, ci realist. Obiectiv. Nu sunt trecute cu vederea episoadele mai puţin fericite ale poetului. Dar sunt prezentate decent, fără a-i găsi justificări inutile. Specific metodei de lucru a autorului acestei teze este prezentarea unor versuri scrise de Eminescu alături de anumite detalii biografice. Este prima teză de doctorat asupra lui Eminescu din întreaga literatură. Şi una izbutită, unde afirmă despre Eminescu că „a filtrat şi a scos din limba română esenţa ei de frumuseţe, divinul, inefabilul. Nimeni n-a conjugat, aşa cum a făcut-o el, cuvântul cu gândul şi cu simţirea, făcându-le să respire simfonic şi să fie în acelaşi timp muzică şi înţelepciune. Eminescu ne-a învăţat ce poate limba română şi ce putem fi noi prin «limba noastră».

Cu Mihai Eminescu, Mihail Eminovici pe numele său real, „omul deplin al culturii românești”, se naște literatura poetică română sub auspiciile geniului lui și forma limbii naționale, care și-a găsit în poet cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi și va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.

“Vesel și trist, comunicativ și ursuz… ciudată amestecătură… fericită pentru artist, dar nefericită pentru om,, îl descria Titu Maiorescu pe Mihai Eminescu, cel născut pe 15 ianuarie 1850, ca cel de-al șaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești.

Cu o viață ce merita pusă pe peliculă, poetul națiunii noastre a pus în lumina demnității limba și literature română.

Finalul vieții sale a fost tragic. Mihai Eminescu a fost internat la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi mai apoi mutat la sanatoriul Caritas, pentru ca la 15 iunie, acum 137 de ani, poetul să treacă în eternitate, la sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor.
În acea zi, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”.

George Călinescu a scris despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

La 17 iunie are loc, la Cimitirul Bellu, înmormântarea poetului, sicriul fiind dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori, iar corpul său fiind înhumat la umbra unui tei.
’’De fapt, Eminescu, el de ce este cel mai iubit și cel mai drag și iată că nu trece o zi într-un fel sau altul să nu-i amintim numele. Pentru că el ne-a ajutat pe toți să ajungem la o înțelegere a ’’Luceafărului’’, la înțelegerea tragică, dar olimpiană a acelui, ’’Nu credeam să învăț a muri vreodată’’, susținea Nichita.

Nu credeam să scriu vreodată-Nu-l uitați pe Eminescu… subiectele zilei sunt doar fărâmituri ce vor dispărea, dar Mihai Eminescu, niciodată fiindcă așa cum spunea marele Mircea Eliade- ,,Cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”.

Așadar, nu-l uitați pe Eminescu, o carte de a sa așezați-o lângă icoana spre care priviți când viața vă lovește sau vă însingurează… o poezie este cea mai frumoasă rugăciune căreia ar trebui să ne îngenunchem.