De 41 de ani, Nichita nu mai scrie în limba română „Dumnezeiesc de frumoasă”!

’’Mi-am furat trupul de copil
l-am înfăşat
şi l-am pus într-un coş împletit
şi l-am azvârlit în fluviu
să se ducă şi să moară în deltă.
Nenorocitul, tristul şi tragicul de pescar milos
mi-a venit cu el în braţe
tocmai acum!’’-scria premonitoriu, Nichita Hristea Stănescu, cel plecat pe 13 decembrie 1983, la ora 02:10…
Și a venit cu el în brațe acum 41 de ani, când sufletul lui Nichita a luat forma Necuvintelor și s-a pus pe streașina unui Dumnezeu care i-a făcut loc în Raiul Său…Pe pământ oamenii erau ocupați să se țintuiască în umbrele tăcerilor nerostite.

Articol editat de Anca Bălălău, 13 decembrie 2024, 15:13

Poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române, Nichita Stănescu este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”.

Linia sa genealogică paternă are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei.
Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.
Ca urmare a Revoluţiei din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanţa și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc.
Aici, în orașul petroliștilor dar și al lui Ion Luca Caragiale, Iviitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.
Întâiul lor născut, 31 martie 1933, va purta emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.

Abil versificator, considerat lider al neomodernismului românesc, Nichita Stănescu cucereşte rapid, chiar de la primul volum, publicul şi criticii.

Primul său volum, Sensul iubirii,a apărut în anul 1961, când avea doar 27 de ani, avea să dea sensul limbii și literaturii române, patria sa!
A primit cronici pozitive semnate Nina Cassian, Eugen Simion sau Ovid S. Crohmălniceanu, încă înainte de a ajunge în librării. Locul lăsat liber de moartea tragică a lui Nicolae Labiş fusese ocupat.
În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediţii fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis, ale cărui versuri „Doamne! cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem” au rămas celebre!
Statul român refuzase să-l susțină…

”Mulţi şi-au pus problema dacă Nichita ar fi scris ce a scris dacă n-ar fi băut. Probabil că nu. Ca şi Adrian Leverkühn, celebrul personaj al lui Thomas Mann, Nichita a făcut şi el un pact cu diavolul. Acesta i-a oferit douăzeci şi patru de ani de geniu, exact cât şi lui Leverkühn. Şi-a plătit datoria către diavol prin alcoolism şi o moarte prematură. Am spus douăzeci şi patru de ani din cauza că Nichita n-a băut până la douăzeci şi şase de ani, spre râsul colegilor de generaţie, decât carcalete, un amestec de vin, sifon şi sirop.

Când a debutat, în 1960, cu volumul Primele iubiri, puţea de talent. I s-a părut prea puţin”, afima prozatorul Ştefan Agopian, un prieten apropiat.

”Nichita Stănescu e primul răstignit al poeziei române… și el a fost un fel de Cristos” mărturisea Adam din Serbia şi România, omul de cultură, prietenul şi marele duhovnic al poetului Nichita Stănescu.

Adam Puslojić își amintea despre întâlnirea cu Nichita:

’’L-am întâlnit în 1967, când mi-a apărut primul volum de versuri în limba sârbă. Cu un an înainte îi dădusem un volum al lui Vascopopol, la București, pe care el l-a tradus și a apărut în vestita colecție ”Cele mai frumoase poezii”. Ciudată e însă viața și un simbol nemaipomenit că eu am debutat ca poet și ca traducător în 1963, am publicat 4 poeme de-ale mele într-o revistă studențească și 4 traduceri din Nichita Stănescu din volumul său, ”Sensul iubirii”, ”Pe câmpul de piatră” și încă trei poeme. Eu am împărțit pagina cu un mare poet modern de-al nostru, cu care, pe parcurs, m-am împrietenit, Brian Petrovici, iar Nichita a împărțit pagina cu marele poet rus, Alexandr Boc. Pentru că eu am fost declarat primul Cetățean de onoare al orașului Ploiești, am crezut că sunt primul din Serbia sau din străinătate, dar nu, în total, după cel de-al doilea Război Mondial, adică prin Nichita, prin Caragiale, prin Geo Bogza, prin Eugen Simion, adică prin toți ploieștenii cu care eu am avut de-a face în viață.
În nicio altă țară, decât Serbia, nu apare Nichita Stănescu tradus în nouă volume, începând cu ”Necuvintele” din 1969, până la ultima ”Numai viața mea”, pe care, din păcate nu a mai văzut-o, pentru că a murit în 13 decembrie iar cartea a ieșit de sub tipar în ianuarie anul următor, adică 1964.’’-mărturisea regretatul om de cultură sârb pentru Radio România Reșița.

Ultima sa reverență pentru prietenul său, a fost deschiderea la Belgrad a Casei Nichita Stănescu,2022, în timpul Târgului de Carte din capitala Serbiei.

Despre Nichita criticii literari pot enunța teorii și nuanțe, dar despre Nichita eu pot scrie cu aceeași mirare, emoție și prețuire ca la prima întâlnire cu împărtășania din vremurile copilăriei, pentru că el a scris cu imperfecțiunea geniului rugăciuni pentru eternitatea limbii și literaturii române.

Din păcate, în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ajungea la Spitalul de Urgenţă „Fundeni” acuzând dureri atroce în zona ficatului; cu o zi înainte participase la nunta unor prieteni – a ajuns cu trenul în Bucureşti, chiar în seara despre care scriu, cu câteva ore înainte să moară… Diagnosticul oficial a fost „stop cardiorespirator”.
„Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit”, mărturisea poetul, dar el nu a mai îmbătrânit… a plecat într-o noapte de iarnă, sau într-o dimineață de 13 decembrie a anului 1983 la ora 2:10… Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.

’’Știu tot ceea ce tu nu știi niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătaii ce-o auzi,
sfârșitul cuvântului a cărui primă silaba tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mișcătoare umbre ale sângelui tău,
și pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-I plec în fața ta și mă rog de tine,
naște-mă. Naște-mă.’’
Nichita Stănescu ne naște și renaște luîndu-ne în luntrea ce bate apele Dorului…
Acum 41 de ani a plecat să-și întâlnească Pescarul, care să-l ducă în brațele mamei sale pentru a-l mai naște o data, dar „Pe pământ, tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă” și astăzi Lacrima noastră se numește Nichita Stănescu.