Nichita cel născut și nenăscut, încă… Nichita cel care reînființează emoția cu fiecare suflet zidit cu poezia lui, Nichita, cel al cărui colt sfărâmat încă este o pată de sânge care vorbește… Nichita Stănescu!
„Cine ești tu cel care ești,și unde ești, când nimic nu este, Nichita Stănescu?
Pentru mine Nichita este inima respirărilor mele, culoarea sângelui peste care sufletul s-a răstignit în metafora vieţii și tresare când și când de un Dor al Necuvintelor…pentru că El are “un fel de paradis al său în care nu se spun cuvinte”.
iua de 31 martie-1933, se poate simţi …nu se poate vorbi, nu se poate tăcea, eventul se poate îngenunchea cu grijă peste lespedea emoţiei şi se pot îmbrăţişa necuvintele…poetului…
Linia sa genealogică paternă are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei.
Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.
Ca urmare a Revoluţiei din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanţa și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc.
Aici, în orașul petroliștilor dar și al lui Ion Luca Caragiale, Iviitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.
Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.
Când avea 5 ani, o privea pe mama lui cum cânta la pian, iar ea l-a învăţat atunci „Valsul pisicii“ şi, doi ani mai târziu, l-a dat la lecţii private cu o profesoară. De obicei, după ce venea de la şcoală, nici nu intra bine pe uşă şi se aşeza la pian. Nichita a urmat primele două clase la o şcoală din oraşul natal, iar după ce a avut loc evacuarea localităţii, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, a absolvit-o pe a III-a la o şcoală din Buşteni, unde s-a mutat cu familia.
„Poate uita vreodată o mamă prima zi de şcoală a fiului ei?“, se întreba Tatiana Stănescu, mama poetului.
„Îi cumpărasem uniformă: un şorţuleţ gri-pepit cu fundă albastră şi basc alb; era foarte emoţionat şi în acelaşi timp foarte necăjit că şorţuleţul îi era prea lung şi nu i se vedeau pantalonii ca să ştie lumea că e băiat. Era atât de dulce, cu ochii lui albaştri, visători, cu părul blond, cu faţa lui îmbujorată, încât toţi credeau că e fetiţă şi el nu concepea acest lucru! Aşa că i-am scurtat şorţuleţul“, a povestit ea pentru un volum publicat în 1993 sub îngrijirea profesoarei Mariana Stănescu, sora poetului.
Nichita a spus încolo şi-ncoace că a rămas repetent în clasa I, dar de fapt, mama îl retrăsese de la şcoală din cauza unei tuse convulsive şi, cu toate că a repetat anul, poetul a fost unul dintre premianţi.
După război, familia Stănescu a revenit în Ploieşti şi Nichita şi-a văzut de şcoala gimnazială la Liceul „Sf. Petru şi Pavel“, astăzi Colegiul Naţional „I. L. Caragiale“.
Învăţa cu plăcere la istorie, materie pe care i-a predat-o Nicolae Simache, cunoscut profesor şi istoric în oraş, cel care a deschis Muzeul Ceasului.
Se mai descurca bine la matematică şi la fizică, dar mintea nu-i stătea doar la învăţătură. În anii de liceu, la acelaşi colegiu, a scos o revistă satirică împreună cu prietenii şi colegii lui: Emil Popescu, Mircea Petrescu şi Valeriu Pârvan – atunci, el şi Popescu au fost chiar eliminaţi trei zile din şcoală.
Apoi, au editat o revistă de poezie, în care Nichita scria epigrame şi poezii ironice, în stilul lui George Topîrceanu, pe care-l descoperise de curând. Din ce-a mai citit în acele vremuri, nu i-au plăcut „Aminitirile din copilărie“, dar s-ar fi întors oricând la „Moby Dick“, „Călătoriile lui Gulliver“, „Don Quijote“ şi la Bacovia.
Tânărul Nichita între 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.
Nichita Stănescu, cel care spunea că este poliglot de limba română, este un inovator al poeziei româneşti; cel care, prin creaţia sa a reinventat limba româna.
Abil versificator, considerat lider al neomodernismului românesc, Nichita Stănescu cucereşte rapid, chiar de la primul volum, publicul şi criticii.
Primul său volum, Sensul iubirii,a apărut în anul 1961, când avea doar 27 de ani, avea să dea sensul limbii și literaturii române, patria sa!
A primit cronici pozitive semnate Nina Cassian, Eugen Simion sau Ovid S. Crohmălniceanu, încă înainte de a ajunge în librării. Locul lăsat liber de moartea tragică a lui Nicolae Labiş fusese ocupat.
Trei ani mai târziu, apare “O viziune a sentimentelor”, ce îi aduce lui Nichita Stănescu premiul Uniunii Scriitorilor, primul din cele trei care-i vor fi decernate pe parcursul vieţii.
În plină eră comunistă, în care limbajul sărăcăcios, plin de şabloane era regulă, poezia lui Nichita uimeşte şi chiar şochează prin prospeţime, nefiind supusă vreunei limitări. Sentimentele sunt exprimate cu generozitate, trăirile sunt descrise fără inhibiţii, fiecare vers dând senzaţia de libertate absolută.
Cele „11 elegii”, publicate în 1966, reprezintă, însă, după declaraţia poetului, debutul poeziei lui. Versurile din acest volum, scris, se pare, în două zile si două nopti, au stârnit reacţii în lumea criticilor care îl consideră, precum Marian Papahagi, “moment de referinţă al liricii româneşti contemporane”.
Până atunci însă, dovedind capacitate extraordinară de metamorfozare, modernistul Nichita Stănescu se intoarce la “ Dulcele stil clasic”, volum în care nu mai există demonstraţii filosofice, nici drame spirituale, ci doar poezie pură.
Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Nichita a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
„Acum, chiar acum, când citeşti tu- cititorule- cuvintele acestea, viaţa mea curge în faţa ta şi viaţa ta curge în faţa cuvintelor mele.”
Nichita Stănescu a scris cea mai frumoasă poezie patriotică, fără a include în ea, ode regimului comunist :„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea”, sublinia poetul.
În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediţii fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis, ale cărui versuri „Doamne! cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem” au rămas celebre!
”Mulţi şi-au pus problema dacă Nichita ar fi scris ce a scris dacă n-ar fi băut. Probabil că nu. Ca şi Adrian Leverkühn, celebrul personaj al lui Thomas Mann, Nichita a făcut şi el un pact cu diavolul. Acesta i-a oferit douăzeci şi patru de ani de geniu, exact cât şi lui Leverkühn. Şi-a plătit datoria către diavol prin alcoolism şi o moarte prematură. Am spus douăzeci şi patru de ani din cauza că Nichita n-a băut până la douăzeci şi şase de ani, spre râsul colegilor de generaţie, decât carcalete, un amestec de vin, sifon şi sirop. Când a debutat, în 1960, cu volumul Primele iubiri, puţea de talent. I s-a părut prea puţin”, afima prozatorul Ştefan Agopian, un prieten apropiat.
„Să mă dezobişnuiesc să mai fiu om mi-a fost dat destul de uşor. Să mă dezobişnuiesc să trăiesc mi-a trebuit doar o moarte cu omor… Nu vreau pom de Crăciun.Vreau brazi tineri, fără munți, fără soartă,s-aud zgomotul cuielor, când au să-mi bată în poartă.Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit”… dar el nu a mai îmbătrânit…a plecat într-o noapte de iarnă, sau într-o dimineață de 13 decembrie a anului 1983 la ora 2:10… Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.
Nichita era imprevizibil ca o clipă ce trece prin poarta existenţei… libertatea sa era poezia sa, un fel de a îmbrăţişa viaţa şi moartea deopotrivă, un fel de a duce în sufletul său întreaga omenire pentru a o salva de la mediocritate…Nichita era şi este util culturii române aşa cum Rilke sau Esenin sunt utili culturilor din care au luat cuvântul, germană şi rusă…Nichita ne-a trăit ca să îl putem trăi acum respirându-i Veşnicia…
Epilog: „Tot ce nu întelegeți voi, e rudă cu mine.”Nichita Stănescu
