Motto: „Stă în puterea Limbii Române să-l găsească odată şi odată pe Dumnezeu”. Grigore Vieru

Sărbătoarea Naţională Limba Noastră cea Română este cea mai mare şi mai scumpă cucerire istorică de-a lungul veacurilor a nației noastre. Parlamentul României a luat decizia ca ziua de 31 august să fie declarată sărbătoare națională a Limbii Române, producându-se astfel sincronizarea vieții spirituale a românilor de pe ambele maluri ale Prutului, fiindcă Ziua Limbii Române se sărbătorește în România la 31 august, la aceeași dată cu Limba Noastră, o sărbătoare similară celebrată în Republica Moldova din anul 1990. Astfel, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet.

De-a lungul anilor, cele mai mari bătălii s-au dat pentru păstrarea şi funcţionarea limbii noastre, încercând să nu ia locul de cenuşăreasă la ea acasă, pentru Limba Română s-a murit, s-a suferit în gulaguri, „Pentru ea au fost răniţi poeţii”, precum a scris poetul de peste Prut-Grigore VIERU într-un cântec celebru.

Propunerea legislativă a fost inițiată în 2011, iar în expunerea de motive explică faptul că „importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare, deoarece limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite”.

Conform legii, Ziua Limbii Române poate fi marcată de către autoritățile și instituțiile publice, inclusiv de reprezentanțele diplomatice și institutele culturale ale României, precum și de către alte instituții românești din străinătate, prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific.

Limba română este o limbă vorbită de aproximativ 28 de milioane de oameni, cu origine romanică şi foarte similară cu italiana, franceza, portugheza sau spaniola.

Începând cu acum 2000 de ani în urmă, moștenim din acea perioadă câteva cuvinte legate de corpul omenesc şi relaţiile familiale. Limba română provine din romanizarea populațiilor antice din bazinul Dunării de jos care, așa cum ne-o spun Herodot și ceilalți autori antici, erau Traco-Dace, iar ulterior această limbă a fot influențată de limbile slave, greacă, maghiară și altele. Este de altfel singurul punct care nu este contestat de nimeni. Varianta oficială a istoriei limbii române, cea mai răspândită între istoricii români contemporani este aceea derivată din teoria romanizării definitive și statornice a Daciei.

Dacii nu sunt unicii strămoşi ai românilor şi a limbii române și romanii au jucat un rol important în istoria şi dezvoltarea limbii române atunci când i-au asimilat pe daci încetul cu încetul, dar este demn de reținut că o caracteristică esențială a limbii daco-române este lipsa dialectelor. Pretutindeni la nord de Dunăre, graiurile din Banat, Ardeal, Maramureș, Moldova, atât regiunea din România, cât și Republica Moldova, Oltenia, Muntenia și Dobrogea sunt aproape identice, existând relativ puține regionalisme. Filologul Alexandru Philippide susține unicitatea limbii daco-române ca limbă fără dialecte, vorbind doar de subdialecte.

De-a lungul secolelor al VII-lea, al VIII–lea şi al IX-lea, slavii au venit pe teritoriul actualei Românii, iar limba lor a influenţat limba română, dar slavii au învăţat şi ei limba latină. Limba slavă a influenţat limba română mult în pronunţie, ceea ce se vede mai clar în iodizarea sau palatizarea lui „e” la începutul cuvintelor ca „el”, „ea” sau „este”.

Mai târziu, în anii 1700, lingviştii români au făcut un efort de a relatiniza limba deoarece era influenţată de cuvinte de origine slavă. Acest proces de purificare a continuat şi în secolul al XIX-lea prin eforturile unor scriitori şi oameni de cultură.

Cel mai vechi document păstrat, scris în română, este Scrisoarea lui Neacșu, o scrisoare din anul 1521, în care Neacșu de Câmpulung îi scria primarului brașovean despre atacurile iminente ale turcilor. Aceasta era scrisă cu alfabetul chirilic, la fel ca majoritatea scrierilor românești din acea perioadă.

O primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean, scris după convențiile alfabetului maghiar la sfârșitul secolului al- XVI-lea.

Prima tipăritură românească a fost un Catehism , tipărit la Sibiu în anul 1544, care, din păcate, s-a pierdut. În schimb prima tipăritură care s-a păstrat a fost Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul (Sibiu, 1551-1553). Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din anul 1560 a episcopului român Pavel Tordasi.

Cu 44 de litere, cel mai lung cuvânt în limba română se află pe locul 3 în topul celor mai întinse cuvinte din Europa. Este un cuvânt greu de pronunţat: „pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză” şi care de fapt denumeşte „o pseudoboală a plămânilor provocată de inhalarea prafului de siliciu vulcanic”.

Pe primul loc în topul celor mai lungi cuvinte se află unul german, din 79 de litere. Pe locul 2 se află un cuvânt turcesc, cu o lungime de 70 de litere.

Limba română este singura limba europeană în care se poate face o propoziție completă, formată din 5 cuvinte care conțin doar vocale: “Oaia aia e a ei”, iar cel mai lung cuvânt care conține doar vocale este uiuiu. Deasemenea cel mai lung cuvânt care conține o singură consoană este acioaiei și cel mai lung cuvânt care incepe și se termină cu o vocală și, în rest, conține doar consoane: înspre.

Cel mai lung cuvânt, care denumește o localitate din România, este Constantinești, iar cel mai scurt cuvânt, care denumește o localitate, este Ip. Tot limba noastră conţine şi câteva grupuri de cuvinte care pot fi citite de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga fără să-și piardă sensul, cum ar fi aceste palindromuri amuzante: „Ele ne seduc cu desenele”;Era să pozez o pasăre”;Era o tipă răpitoare”.

În ultimele veacuri, limba română a fost foarte influenţată de limba franceză şi în prezent, de limba engleză. În acest sens, filosoful și scriitorul Emil Cioran afirma: Să treci de la limba română la limba franceză e ca şi cum ai trece de la o rugăciune la un contract.

De la începuturi până în prezent, limba română a fost o limbă cu origine romanică, dar care şi-a păstrat acest caracter în ciuda influenţelor sale.

„Limba română la sine acasă e o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1.000 de ani, înseamnă a o face din împărăteasă o cerşetoare”, spunea Mihai Eminescu , iar peste timpuri ,Nichita Stănescu continua: „A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte. Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării. Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.”

Suntem datori să fim onești din toate punctele de vedere cu limba română, pentru că a vorbi înseamnă a decide, indirect, cu fiecare frază rostită, asupra limbii, asupra temeiurilor judiciare, asupra riturilor şi asupra artelor. A fi, cu alte cuvinte, clipă de clipă, legiuitor, creator de limbă, pedagog, moralist şi estet.

Să ne amintim pilda lui Socrate, care cu puţin timp înainte să moară, îi spunea prietenului său Criton: „reaua folosire a cuvintelor nu e doar o greşeală de limbă, ci şi un mod de a face rău sufletelor“

Să nu trădaţi limba română. „Mă rog pentru voi. Şi vă rog, pentru numele lui Eminescu, să nu trădaţi limba română”, este testamentul spiritual al unui alt ucenic devotat al limbii române- Adrian Păunescu.

Epilog: „Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie.” – Ion Luca Caragiale.

Anca Bica Bălălău