9 mai 1877 – „Provincia privilegiată” devine stat independent. Interviu de colecţie cu ultimul veteran al Războiului de Independenţă
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea criza în care se afla Turcia stăpânitoare în Balcani era tot mai evidentă. Bosnia, Herţegovina, Bulgaria, Serbia şi Muntenegru au pornit răscoala antiotomană, iar Rusia care avea interese în zonă le-a sărit în ajutor. România, considerată de turci „provincie privilegiată”, a decis să se alăture Rusiei pentru a-şi obţine independenţa.
Articol editat de Mirabela Afronie, 9 mai 2017, 10:34
Războiul ruso-turc a început la 12/24 aprilie 1877, dar Rusia a refuzat la început colaborarea militară cu armata română. Convenţia care fusese încheiată la 4/16 aprilie 1877 avea doar prevederi legate de trecerea trupelor ţariste pe teritoriul ţării noastre. Două săptămâni mai târziu oraşele de pe malul stâng al Dunării erau bombardate de artileria otomană, aşa încât se deschidea conflictul direct dintre România şi Turcia. La 26 aprilie/8 mai 1877 Senatul şi Camera Deputaţilor au votat starea de război, iar la 9 mai ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu a rostit în Parlament celebrele cuvinte: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Apoi cele două camere au votat moţiunea de proclamare a independenţei.
Luptele de la Plevna, wikipedia.org
Oastea română a trecut Dunărea şi s-a îndreptat către Plevna. Până atunci Cetatea Plevnei – loc strategic de o mare importanţă – rezistase şi chiar produsese mari pierderi atacatorilor ruşi. În aceste condiţii ducele Nicolae solicitase ajutorul principelui Carol al României, numit comandantul operaţiunilor militare de cucerire a cetăţii. Dar cucerirea avea să fie un lucru anevoios şi de durată, pentru că turcii lui Osman paşa aveau tunuri Krupp, multe tranşee şi redute, Grivit.a 1 şi 2 fiind printre cele mai puternic apărate. Plevna a fost încercuită complet la 19/31 octombrie. O lună mai târziu otomanii şi-au recunoscut înfrângerea: Osman Paşa a predat cetatea necondiţionat. Ocuparea Plevnei a permis armatei t.arului Alexandru al II-lea să înainteze spre Istanbul. La 23 ianuarie/4 februarie 1878 Turcia a capitulat. Prin tratatele de pace de la San Stefano (lângă Adrianopol) şi Berlin, România obţinea independenţa de stat şi teritoriul Dobrogei, dar pierdea în favoarea ruşilor trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul Ismail şi Bolgrad.
Copia unei înregistrări de o excepţională valoare documentară despre întâmplări din războiul de la 1877 se află în Arhiva de istorie orală.
Este un interviu realizat de Societatea de Radiodifuziune în 1957 cu ţăranul Gheorghe Matei. La acea dată Gheorghe Matei avea 102 ani şi era ultimul veteran al Războiului de Independenţă. Drumul lui către front – pornit dintr-un sat din Moldova – şi „păţaniile” de la Plevna ne cuceresc cu pitorescul povestirii lor, aşa încât vă oferim şi fragmentul audio.
„Vine tata [şi] spune: <Hai, dragul tatei, haidem să apărăm ţara noastră contra turcilor!> După aceea am făcut măligă – trunchi, aşa se spunea pe atunci – am luat-o şi am mers cu bătrânul, eu, un băiet [de] 22 [de ani], am mers cu el două săptămâni pe jos până în Iaşi. La Iaşi ne întâlnim… da’ eu nu ştiam ce-i aceea că se învârteau roţile! Întreb: <Da’ ce-i aicea?> <Aici e trenul…> Ne întâlnim cu tovarăşii ruşi: <Eeei! Ce faci?… noroc!>. Aşa…
Acuma ne suim în tren, plecăm, trei trenuri o fost. Îmi dă o păreche de haine, o capelă, rupte; n-am vrut să iau, am luptat cu ale mele, cu cămaşa însemnată cu fluturele – c-aşa le zic [cusăturilor populare], cămăşi de cele cu fluturi – şi cu hainele mele, cu… na! Aşa…
Ai noştri, românii şi cu tovarăşii ruşi i-o încercuit pe turci, i-o tăiat, tot, Osman paşa îşi mânca dinţii, ah!… comandantul turcesc. Ei… mari bătălii o fost! Crânci [crâncene]! Baionetele scoteau ochii, eu cu bâta, cu măcuică…
N-aveai puşcă…
Nu, da’ ce, o cioară nu puteai să împuşti [cu ea]! Tunuri o fost, nu ştiu, două ori trei o fost, până încărcai… da’ lumea se ucidea, ce crezi mata?! Da’ ai noştri i-o încercuit… M-o tăiat… ştii cum o mers?!.. M-am vindecat… Căpitan Nedelcu mă cheamă peste vreo trei [zile]… <Hei, ia vină încoace, Matei Gheorghe!… Ei, te-ai făcut bine la picior?…> Ei… mi-o dat o decoraţie, <Ei, ai făcut şi tu oleacă de treabă!> Da’ şi eu i-am spus: <Să trăiţi, dom’ căpitan, bine că am scăpat cu zile!>
După aceea tovarăşii ruşi îmi dă pâine, îmi dă conserve, îmi dă zahar, să am mâncare pe drum. Că s-o împrăştiat [toată lumea], la Iaşi, ne-a împrăştiat. Iar am venit, ne-am suit în tren, ştiţi mata, am venit înapoi. Şi asta o fost. Şi-am venit acasă… iară două săptămâni pe jos şi cu două, o lună de zile [am mers], tovarăşe dragă!
România noastră, săraca, o fost straşnic de bogată dacă o ajuns aşa zile şi bogdaproste că o mai îndreptat ţara noastră ăştia ai noştri tovarăşi, dar era pierdută de tot! Da’ acuma să vă spun drept, pe bătrâneţele mele, e foarte frumos şi merge ţara noastră – cât e de mică! – s-o mai îndreptat, merge toate cele binişor. Ei, ce vrei?!…”
SURSA: RADOR
FOTO: Ziarul de Valcea
