Copilul minune al poeziei secolului XX, Nicolae Labiș era înrudit cu Ion Creangă și venerat de Nichita Stănescu.
S-a născut pe 2 decembrie 1935 în comuna Mălini, raionul Fălticeni, județul Suceava (pe teritoriul fostului judet Baia). Mama, Ana-Profira, învătătoare, este din Topolita, sat vecin cu Humulestii, si bunica ei, Zamfira Blendea, era înrudită cu Ștefan Petrea Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă.
Tatăl, Eugen Labiș, fiu de brigadier silvic, este absolvent al Școlii Normale din Iași, îndeplinind, din 1931, de-a lungul întregii vieti, menirea de învătător.A fost combatant în cel De-Al Doilea Război Mondial.În afară de Nicolae, familia Labiș mai avea două fete: Margareta și Dorina.
În perioada 1935-1942 Nicolae Labiș învată să citească, pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. Între primele lecturi a fost povestea Capra cu trei iezi. Începe să deseneze, anunțând o pasiune si o vocatie.
Școala primară o face în satul natal -în clasa mamei, apoi, în refugiu, în comuna Mihăilesti, satul Văcarea (lângă Câmpulung Muscel), unde va urma clasa a III-a, obtinând numai note de 9 si 10. Colegii de atunci îsi amintesc că scria poezii si scenete si îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai, 1945, familia se întoarce acasă si se stabileste la Mălini.
Se înscrie la Liceul “N. Gane” din Fălticeni unde obține rezultate școlare cu medii finale peste 9:00. Ține un jurnal, Antologie si informatii literare (gânduri, conspecte, rezumate), atestând un orizont si un ritm de lectură impresionante. Dintre scriitorii preferati: Creangă (evocat în Străbunul meu, poemă din 1947). Și Sadoveanu, a căror amintire sau prezentă în Fălticeni o urmăreste, străbătând itinerarele literare ale orașului. Excelent la orele de română, compunerile sale impresionând atât pe colegi cât și pe profesori. Participă, ca elev, la organizarea de conferinte și șezători literare, la 13 ani jucând, chiar în Femeia îndărătnică de Shakespeare, pe o scenă improvizată din Poiana Mărului.
În 1949, trimite “Scânteii Tineretului” Slove de ziar și la Posta redactiei se observă că tânărul corespondent are “mult simț artistic”. În noiembrie, același an, începe să scrie, pe un caiet de scoală, descoperit 30 ani mai târziu, nuvela Cărări Jpre victorie. În august 1950 (la 15 ani), poezia Muntele cântă, din caietul pe care l-a intitulat Cântecul unui adolescent, este trimisă “Vietii românesti”. Revista confirmă primirea manuscrisului, notând, în răspunsul semnat de Cristian Sârbu, Mihu Dragomir si Eugen Jebeleanu că “numai din aceste versuri nu ne-am putut, însă, forma o părere asupra posibilitătilor dumitale” si cere lui Nicoale Labiș precizări biografice suplimentare. Muntele cântă va vedea lumina tiparului în 1972, în Moartea unui poet.
La Consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni, Labiș este cel mai tânăr dintre tinerii participanți. Prezent ca o “minune locală”, el uimeste pe cei de fată prin cultura vastă, solidă și se impune tuturor prin severă stăpânire de sine. La festivitatea finală recită propria sa poezie, Fii dârz si luptă, Nicolae! -publicată, o lună mai târziu, în “Iașul nou”, unde va semna în continuare sau Nicolae Labiș sau Niculai Mălin, dar, neimpresionat de succesul obținut, “părăsește scena triumfător și glacial”, cum îsi aminteste Lucian Raicu, aflat și el în asistentă. Atent în primul rând la detaliul pur cultural al lumii în care pătrunde, Labiș pare a-și estompa cu lucidă obstinație prezența, complăcându-se a fl observator și nu protagonist într-o arenă cu legi de inefabilă inflexibilitate cum este arena literară.
Seria succeselor continua la Bucuresti, Concursul de limba si literatură română, matematică si fizică, faza pe tară. Elevul de la Fălticeni obtine premiul I la limba română si fără “nici cea mai mică urmă de emotie vizibilă” ia cuvântul în numele tuturor concurenților la festivitatea de închidere. Profită de venirea în capitală pentru a trece și pe la redacția “Vietii românești”, unde este întâmpinat cu bucurie și afecțiune.
În anul 1951 iunie își face debutul bucurestean: Gazeta de stradă apare în “Viata românească”, nr. 6.
După ce ia examenul de maturitate cu nota maximă, Nicolae Labis intră la Școala de literatură “Mihai Eminescu” din Bucuresti.
“Văd un băiat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrată din toate părtile de un păr hirsut, neobisnuit de mobil, dar de o mobilitate particulară, stăpânită de o distinctie nativă, un băiat care zâmbeste tot timpul, cu întreaga înfătisare, îndeosebi cu ochii, si în surâsul căruia ingenuitatea se contopeste suav cu o siretenie ironică”, îl descria D. Micu.
Face parte din a treia serie de “elevi” ai Scolii, alături de Ion Gheorghe, Radu Cosasu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Lucian Raicu, Doina Sălăjan… Cursurile sunt deschise de Petre Iosif, directorul Scolii. Îi are ca profesori pe : Mihai Gafița Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Mihu Dragomir, Tudor Vianu (prelegeri de literatură universală), D. Micu, Ion Oană.
Labis este redactor la sectorul de poezie din redactia “Anilor de ucenicie”, revista Scolii. Din această perioadă datează Minimale, caiet incluzând lecturi considerate ca fiind absolut obligatorii pentru un tânăr poet: Rilke, Arghezi, Valery, Ion Barbu, Descartes, Hegel, Heraclit, Kant, Horatiu, Proust, Keats, Lukâcs… Mitul lecturii și al bibliotecii, constituit încă din copilărie, devine dominant în universul spiritual al adolescentului.
1953 februarie. Pus în discutia colectivului pentru “abateri de la morala si disciplina Scolii”.
Pus în discutia organizatiei U.T.M. si, cu 1 vot contra, se hotărăste excluderea sa din organizatie. Sanctiunea nu este, însă, confirmată de organele superioare. Dese vizite la Mihail Sadoveanu.
La banchetul de absolvire, Labis recită poemul Vârsta de brom tipărit postum, în 1962. Este angajat în redactia “Contemporanului”, apoi a” Gazetei literare”.
În anul 1954 ,octombrie, în “Viata Românească” apare Moariea căprioarei, apoi se înscrie la Facultatea de filologie, dar o părăseste după un semestru.
În perioada 1955-1956 sunt scrise piesele lirice majore din creatia poetului. Multe dintre ele, desi publicate în reviste, nu intră în sumarul Primelor iubiri. Altele, vor rămâne în manuscris. Toate, însă, vor pătrunde treptat în constiinta publică, odată cu edițiile de după 1962.
Din aceeasi perioadă, o traducere partială (Au lecteur) si o traducere integrală (Harmonie du soir, cu o splendidă “rezolvare”, precum “Ton souvenir en moi luit comme un ostensoir” =”Tu mai lucesti în mine precum un rug barbar”) din Baudelaire.
Puiul de cerb, poem pentru copii, precede cu numai câteva săptămâni debutul poetic
Pe 2 decembrie 1956, la putin timp după ce, înconjurat de prieteni, sărbătorise aparitia primului său volum de poezii, Nicoale Labis împlineste 21 de ani.
Pe 10 decembrie noaptea, este accidentat de un tramvai în statia de vis-ă-vis de Spitalul Colțea. Transportat imediat la spital, are ca diagnostic (serviciul de chirurgie, ora 2.30): “traumatism cranian și al coloanei vertebrale; paraplegie?” Spre ziuă, este transferat la Spitalul de Urgență. Aici, dimineata, va dicta prietenului său Aurel Covaci cele 11 versuri dintre care primul este: “Pasărea cu colt de rubin…”
Pe 22 decembrie 1956, Nicolae Labis moare, noaptea, la ora 2:00.
Este înmormântat la Cimitirul Bellu după ce convoiul face un ocol prin fata mormântului lui Mihai Eminescu.
Marele poet din aceeași generație, Nichita Stănescu mărturisea:
“Mă trag din Meșterul Cuvânt și din Mesterul Manole și din Meșterul Labiș ca dintr-o trinitate care mi-a pus pe creștet harul.”
Iată ce povestește Nichita unor prieteni în anul 1979:
“Când eram student la Universitate, Nicolae Labiş urma alături de alţi viitori scriitori “Şcoala de Literatură”, și într-o zi în pauză, am auzit cum o colegă urla ca un megafon:
- Printre noi se află marele poet Nicolae Labiş. Să-l rugăm să ne citească o poezie…
Bătrânilor, Labiş nu ne-a citit nimic. Ne-a recitat poemul “Moartea căprioarei”. Am fost copleşit… până atunci credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labiș recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu. După asta mai mâzgăleam şi eu câte o poezie. Despre izvoare, să zicem. O transcriam frumos şi o arătam unui prieten. (…)
Ajunsesem să încui uşa când scriam ceva, de parcă aş fi săvârşit o crimă. Mi-era ruşine că scriu poezii atât de slabe în comparaţie cu ale lui Labiș…”
Chiar dacă prin moarte ne-am despărțit de poeți, poezia lor ne-a rămas și râmâne celor ce vor veni după noi!
