Matei Vișniec, personalitate marcantă a elitei românești, împlinește 70 de ani!

Printre întâlnirile vieții mele cea cu Matei Vișniec a fost ca o Mansardă cu vedere spre Viață… Un remarcabil membru al elitei românești contemporane, Matei Vișniec, care împlinește astăzi 70 de ani.

Articol editat de Anca Bălălău, 30 ianuarie 2026, 16:54

Este un poet și dramaturg român de renume internațional, stabilit din 1987 în Paris. Este unul dintre cei mai jucați autori de teatru in România, însă piesele sale au fost montate în peste 30 de țări, printre care Franța, Germania, SUA, Argentina, Croația, Serbia, Portugalia, Spania, Danemarca, Japonia, Maroc, Rusia, Turcia, Liban, Marea Britanie.

A văzut lumina zilei acum 70 de ani, pe 29 ianuarie 1956 în Rădăuți și și-a structurat cariera studiind istoria și filosofia la Universitatea din București, unde a fost membru fondator al Cenaclului de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu.

Drumul spre libertate:

Destinul a vrut ca în septembrie 1987, să obțină o viză turistică pentru o călătorie în Franța și Grecia, iar la Paris o fundație literară, „La Fondation pour une Entraide Intellectuelle Européenne”, să îi ofere o bursă literară.În timp ce se află la Paris, piesa sa, „Caii la fereastră”, este interzisă la Teatrul Nottara din capitală, cu o zi înainte de premieră, astfel că la începutul lui octombrie autorul cere azil politic în Franța.
Exilul îl aduce lângă membrii proeminenți ai emigrației române, Monica Lovinescu, Virgil Ieruna etc., în timp ce ia cursuri intensive de limba franceză. Timp de o lună și jumătate locuiește într-un cămin de muncitori imigranți, apoi este găzduit într-un cămin al organizației umanitare „Secours Catholiques”. În tot acest timp, frecventează intens teatrele pariziene, începe traducerea propriilor sale piese în limba franceză.

În lunile august 1988 – octombrie 1989, locuiește la Londra, unde lucrează ca jurnalist la Secția Română de la RADIO BBC, unde are un contact benefic cu teatrul anglo-saxon și scrie o piesă în limba engleză – The Pit (Groapa).
În luna octombrie 1989, demisionează de la BBC pentru a-și începe studii doctorale în Franța. O bursă de studii de 2 ani îi permite să trăiască la Cetatea Internațională Universitară de la Paris (Cité Internationale Universaitaire) și să scrie o teză despre „Rezistența culturală în Europa de răsărit sub regimurile comuniste”. Imediat, va obține prima diplomă franceză – DEA (Diplôme d’Etudes Approfondies); concomitent, începe să scrie piese de teatru direct în limba franceză. După aceea, se va dedica teatrului și activității de jurnalist la Secția Română de la RADIO FRANCE INTERNATIONALE. Începe o bogată activitate de jurnalist.

La 31 de ani, când ajunge la Paris, Vișniec lasă culturii române o operă deja semnificativă, un roman, foarte multe piese și câteva volume de poezie. Intră în cultura franceză prin poezie, Le sage à l’heure du thé este distins cu premiul Cea mai bună carte de poezie din 1984.

’’Într-un fel sau altul scriu poezie tot timpul iar poezia mea este prezentă mereu în piesele și romanele mele. Într-un fel dimensiunea poetică a scrisului m-a marcat întotdeauna și n-am scris niciodată o pagină în care să nu existe și un fior poetic. Poate cu excepția articolelor pe care le scriu la radio, care sunt de altă natură. Dar atunci când scriu literatură, dimensiunea poetică este ascunsă într-un fel sau altul. Poezie pur și simplu scriu mai puțin , dar o scriu în românește, mereu am un carnețel în care, din când în când, fuge câte o poezie din mine și se culcă acolo pe foaia albă. N-am mai publicat volume noi de poezie, pentru că, totuși, cinci volume în 45 de ani de viață poetică mi se pare suficient din punctul meu de vedere. Dar poezie mai scriu, poezia mă preocupă, citesc poezie, dar e, cum să vă spun… un ferment, poezia a fost pentru mine o modalitate de a înțelege viața ca un instrument care luminează drumul. E ca și cum ar fi o torță cu mine și-atunci când nu știu în ce direcție mă îndrept, iau poezia cu mine și îmi indică Nordul. Sigur, cuvântul pentru mine este un personaj, în măsura în care descopăr cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât descopăr forța fantastică a cuvântului și scriind în franceză am descoperit încă o dată ce forță are limba română. Am redescoperit limba română, de fapt, datorită limbii franceze. Și datorită acestui lucru, poate că am început să acord mai multă importanță cuvântului decât o făceam până la 30 de ani. Am scris o culegere care se numește ”Cabaretul cuvintelor” sau ”Eu, cuvântul”, în care cuvintele sunt personaje. Am lăsat cuvintele să se autopsihanalizeze în fața mea, le-am pus să-și povestească trecutul, angoasele, parcursul. Cuvintele sunt ca niște aisberguri, vedem doar partea vizibilă de deasupra, adică 10% din ceea ce înseamnă cuvântul. Restul este ascuns, este sub nivelul apei, ține de turbulențele istorice ale cuvântului, de transformările sale, de aluziile pe care le conține, de semnificațiile care uneori s-au modificat în cursul istoriei. Fiecare cuvânt este un mister. Dacă l-am asculta, dacă l-am lăsa să ne povestească povestea, ele devin, cum spuneam, personaje, și-n felul acesta avem un fel de cor, un fel de cabaret, de loc în care cuvintele își povestesc viața secretă. Un astfel de loc este și culegerea mea, care se numește ”Cabaretul cuvintelor”, publicată la Cartea Românească, în care o sută de cuvinte care m-au marcat în viață își povestesc parcursul, poveștile și viețile secrete.’’ne-a mărturisit într-una din vizitele domniei sale la Radio România Reșița.

Are spectacole jucate în peste 30 de țări: România, Republica Moldova, Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda, Elveția, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Finlanda, Grecia, Turcia, Rusia, Ungaria, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Croatia, Ucraina, Canada, Statele Unite, Argentina, Brazilia, Bolivia, Japonia, Maroc, Iran, Liban…
Spectacole și participări la mari festivaluri internaționale de teatru: Festivalul de la Avignon, Bienala de teatru de la Bonn, Festivalul de teatru de la Edinburg, Festivalul FAJDR de la Teheran, Festivalul de teatru de la Sibiu etc.

A fost invitat pentru intervenții și conferințe pe tema rezistenței culturale și a literaturii ca spațiu de libertate în numeroase orașe din Franța, dar și în Italia (Universitatea din Padova, Universitatea din Bolognia, Institutul Cultural Francez de la Roma), Statele Unite (Universitatea Phoenix din Arizona, Festivalul „Playing French” de la Chicago), Maroc (Centrul Cultural Francez de la Tetouan), Iran (Universitatea liberă de la Teheran), Japonia (Teatrul Kaze din Tokyo), Cehia (Centrul Cultural Român de la Praga), Marea Britanie (Festivalul de teatru de la Brighton), Germania (Teatrul Hans Otto de la Potsdam), Luxemburg (Fabriktheater) etc.

Piesele lui Matei Vișniec sunt traduse în peste 25 de limbi. Unele au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Elysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Național din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatro Stabile din Catania (Sicilia)…
În jur de 30 de piese scrise în franceză sunt publicate de editurile franceze Actes Sud – Papiers, L’Harmattan, Lansman, Crater, Espace d’un Instant, L’œil du Prince.

Matei Vișniec și medicul Radu Lupescu au devenit, printr-un decret semnat de președintele Emmanuel Macron,Cavaleri ai Ordinului Național al Meritului!

’’Nu m-am simțit niciodată dezrădăcinat, nu am plâns niciodată după țărișoara mea pe care nu mai pot s-o văd, după părinții mei pe care nu-i mai pot vedea, dimpotrivă, am putut călători foarte repede. Deci, sentimentul ăsta al dezrădăcinării nu l-am avut. L-am regăsit însă la alți oameni care trăiau aici din anii ’40 din anii ’50, care într-adevăr nu mai puteau pune piciorul în România, dar erau hrăniți de această imposibilitate, era un fel de denunțare a comunismului, chiar idealizau România din anumite puncte de vedere, România veche, România pe care o cunoscuseră ei în perioda interbelică. De fapt, fiecare are traseul său. Azi, când vedem milioane de români se duc în străinătate și se întorc, iarăși mi se pare că nu sunt dezrădăcinați. Ei sunt la muncă și vin în România, construiesc case, o păstrează în sufletul lor, o reproduc în spațiile în care trăiesc. Am văzut de pildă în America sau în alte zone cât de mult își reconstruiesc România acolo, au biserici și locuri de întâlnire, au restaurante românești, își conservă tradițiile, într-un fel fiecare poartă România cu el, cât poate să ia, ia, și cât poate să conserve, o face. Rar mi s-a întâmplat să dau peste oameni care s-au separat total sau au uitat-o total. Chiar și copiii care se nasc în străinătate din părinți români au în ei o voce a sângelui și redescoperă România,’’ mărturisește cu emoție pentru Radio România Reșița, Matei Vișniec cel care dincolo de faptul că e un mare dramaturg, lucrează de peste trei decenii la întărirea relației dintre România și Franța.

Și-a păstrat proaspăt sentimentul apartenenței la România:
‘’La Suceava, unde am un teatru care-mi poartă numele și unde merg din când în când pentru că sunt invitat, pentru că e importantă legătura cu actorii, cu ceea ce fac ei acolo, sunt primele creații pe care acest teatru le propune deja, deci, iată, m-am angajat în această situație și cât timp voi fi sănătos și cu energie (am 60 de ani), voi continua să fac această navetă pentru că e într-un fel de datoria mea, am o datorie morală iar pe de altă parte îmi face și plăcere. E ca o misiune, să creez poduri între România și Franța, între Est și Vest, între două sensibilități, între două culturi, între două lumi.’’

În final,ca invitat al emisiunii Boema la Radio România Reșița, Matei Vișniec ne-a mărturisit:
’’M-am format într-un fel ascultând radioul. Acum 50 de ani ascultam radioul, fiind elev, fiind copil. Exista o emisiune la ora 8 pe care nu o ratam niciodată, se numea ”Bună seara, copii!”, ce era o poveste povestită de artiști, de oameni care știau să povestească și cu ea adormeam.
După aceea am ascultat mult timp Teatru radiofonic, piese radiofonice, mai târziu, ajungând în Franța am lucrat la BBC, am lucrat la Radio France International, consider că radioul nu a murit odată cu apariția televizorului. N-a murit cinematograful odată cu invenția televizorului, așa cum nu moare cartea odată cu invenția tabletei.

Radioul are în continuare un imens rol în viaţa noastră și din simplul motiv că atunci când îl asculți, poți face și altceva: te poți afla într-o mașină, poți face ceva la bucătărie, poți călca rufele sau poți desena sau picta. Radioul este un instrument de formare a noastră, aș spune, care nu ne mănâncă, nu ne devorează, ci ne-a dat un spațiu de libertate. Este paralel cu noi, nu se confundă cu noi, nu ne paralizează ca televizorul, nu ne obligă la unidirecționalitate ca imaginea.Radioul este un prieten foarte apropiat și sincer al omului,”

Mulțumindu-i pentru nedisimulata prietenie, la schimbarea de prefix, transmitem cu prețuire, La Mulți Ani- Maitre, Matei Vișniec!